👉 The Road to Unfreedom (by Timothy Snyder)

Prolog

Politica inevitabilitatii

Americanii şi europenii s-au ghidat în noul secol după o poveste de pre sfârşitul istoriei", după ceea ce eu voi numi politica inevitabilità- ții, un sentiment că viitorul e doar o continuare a prezentului, că legile progresului sunt cunoscute, că nu există alternative și, prin urmare, că, de fapt, nu e nimic de făcut. În varianta capitalistă americană a acestei poveşti, natura a adus piața, care a adus democrația, care a adus fericirea. În varianta europeană, istoria a adus națiunea, care a aflat prin război că pacea e bună şi, de aceea, a ales integrarea şi prosperitatea.

În contextul comunismului

Înaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice din 1991, comunismul a avut propria lui politică a inevitabilității: natura permite tehnologia, teh- nologia aduce schimbare socială, schimbarea socială provoacă revolu- ția, revoluția pune în practică utopia. Când s-a dovedit că acest lucru nu e adevărat, politicienii europeni şi americani ai inevitabilității au triumfat. În 1992, europenii s-au grăbit a desăvârşi crearea Uniunii Europene. Americanii s-au gândit că eșecul poveştii comuniste con- firma adevărul celei capitaliste. Americanii şi europenii au continuat să-şi spună singuri propriile povești ale inevitabilității timp de un sfert de secol după sfârşitul comunismului și, astfel, au crescut o generație milenială fără istorie

Colapsul politicii inevitabilitatii

Pe măsură ce inegalitatea economică creştea, orizonturile de timp se ingustau şi tot mai puţini americani credeau că viitorul poate să aducă o variantă mai bună a prezentului. În lipsa unui stat functional care să asigure bunuri sociale elementare considerate de la sine înţelese in alte părți educație, pensii, asistență medicală, trans- - port, concediu de maternitate, vacante, americanii se puteau simţi copleșiți de fiecare zi şi puteau pierde sentimentul că au în faţă un viitor.

Exemple ale politicii inevitabilitatii

Revoluția Industrială: Mulți istorici cred că dezvoltarea tehnologiei și a industriei în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea era inevitabilă datorită creșterii populației și a nevoii de producție mai mare.

Căderea Imperiului Roman: Se crede că diverse presiuni economice, politice și militare au făcut căderea imperiului inevitabilă, chiar dacă ar fi existat încercări de a-l salva.

Răspândirea globală a colonialismului: Oamenii susțin că expansiunea colonială a puterilor europene a fost inevitabilă, dat fiind că acestea căutau resurse și piețe noi pentru a-și spori puterea și bogăția.

Războiul Rece și căderea Uniunii Sovietice: Mulți cred că tensiunile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au făcut Războiul Rece inevitabil, iar colapsul ulterior al Uniunii Sovietice a fost rezultatul presiunilor interne și internaționale.

Avansul tehnologic și internetul: Unele persoane cred că progresul tehnologic și dezvoltarea internetului erau inevitabile într-o lume în continuă evoluție.

Politica eternității

Colapsul politicii inevitabilității aduce o altă experienţă a timpului: politica eternității. În timp ce inevitabilitatea promite un viitor mai bun pentru toţi, eternitatea plasează o națiune în centrul unei poveşti cicli- ce victimizatoare. Timpul nu mai e o linie către viitor, ci un cerc care furnizează la nesfârşit aceleași amenințări ale trecutului. În cazul inevi- tabilității, nimeni nu e responsabil, pentru că toți știm că detaliile se vor soluționa în cel mai bun mod posibil; în cazul eternității, nimeni nu e responsabil, pentru că toţi ştim că inamicul o să vină indiferent ce facem. Politicienii eternității răspândesc convingerea că statul nu poate să ajute societatea ca întreg, ci doar s-o apere de amenințări. Progresul lasă locul damnării.

Definiție mai simplă

Politica eternității este un concept în istorie și filosofie care sugerează că anumite idei, principii sau structuri politice sunt atât de fundamentale și atemporale încât rămân valabile în ciuda schimbărilor istorice sau culturale. Aceste idei sunt considerate “eterne” în sensul că persistă pe termen lung și nu sunt limitate de contextul specific al unei epoci sau culturi.

Concepte

Statul de drept: Ideea că toți indivizii, inclusiv cei din poziții de putere, trebuie să respecte legea și să fie supuși aceleiași justiții. Acest principiu rămâne important în diverse societăți de-a lungul timpului.

Respectul pentru proprietatea privată: Conceptul că oamenii au dreptul să dețină proprietăți private și să le gestioneze în mod liber. Această idee a fost valorizată în multe culturi și epoci.

Toleranța și diversitatea: Promovarea acceptării și respectului față de diferitele opinii, culturi și moduri de viață. Aceasta poate fi considerată o valoare eternă în contextul conviețuirii umane.

Guvernarea reprezentativă: Ideea că oamenii ar trebui să aibă reprezentanți aleși care să ia decizii în numele lor. Acest principiu rămâne fundamental în multe sisteme politice.

Drepturile omului: Conceptul că toți oamenii au anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la viață, libertate și securitate. Aceste drepturi sunt văzute ca fiind valabile pentru toți, indiferent de timp sau loc.

Non-agresiunea: Principiul că este greșit să recurgi la violență sau agresiune împotriva altor persoane sau națiuni. Această idee a fost susținută de-a lungul istoriei ca un mod de a menține pacea și armonia.

Ce fac politicienii

Când sunt la putere, politicienii eternității fabrică crize şi manipulează emoţia rezultată. Ca să abată atenţia cetățenilor de la incapacitatea sau indisponibilitatea lor de a se reforma, politicienii eternității îi instruiesc pe aceștia să simtă exuberanţa şi indignarea la intervale scurte, înecând viitorul în prezent. În politica externă, politicienii eternității minimali- zează și demontează realizările unor ţări pe care cetăţenii lor ar putea să le ia drept modele. Folosindu-se de tehnologie ca să transmită ficțiunea politică atât în ţară, cât și în străinătate, politicienii eternității neagă ade- vărul şi încearcă să reducă viața la spectacol şi senzație.

Inevitabilitatea și eternitatea

Inevitabilitatea şi eternitatea transpun faptele în narațiuni. Cei atraşi de inevitabilitate văd fiecare fapt ca pe un punct care nu modifică poves- tea de ansamblu a progresului; cei care inclină spre eternitate clasifică fie care proaspăt eveniment drept un nou caz al unei amenințări atemporale. Fiecare se dă drept istorie şi fiecare se debarasează de istorie. Politicienii inevitabilității spun că detaliile trecutului sunt irelevante, dat fiind că tot ce se întâmplă contribuie la progres. Politicienii eternității sar de la un moment la altul, peste decenii sau secole, ca să construiască un mit al inocenţei și pericolului. Imaginează cicluri din trecut ale ameninţării şi creează un model imaginar pe care il realizează în prezent, prin produce- rea de crize artificiale şi drame cotidiene.

Oligarhie

In Războiul pelopo- nesiac, Tucidide definea „oligarhia" drept domnia celor puțini şi o opunea democrației". Pentru Aristotel, oligarhie" înseamnă domnia celor puțini şi bogati; in acest sens, cuvântul a revenit la viață în limba rusă în anii ‘90. apoi, pe bună dreptate, în engleză în anii 2010.

Capitolul 1: Individualism sau totalitarism

Despre oligarhi

Eternitatea apare din inevitabilitate ca o fantomă dintr-un cadavru. Varianta capitalistă a politicii inevitabilităţii, piaţa ca substitut al politi- cilor, generează inegalitate economică, iar aceasta subminează credinţa în progres. Când mobilitatea socială încetează, inevitabilitatea lasă locul eternităţii şi democrația lasă locul oligarhiei. Un oligarh care rese o po- veste despre un trecut inocent oferă, poate cu ajutorul ideilor fasciste, o protecţie falsă celor care suferă în mod real. Pe măsură ce distragerea atenției înlocuieşte concentrarea, viitorul se dizolvă în frustrarile prezen- tului și eternitatea devine viață cotidiană. Oligarhul intră în politica reală dintr-o lume a ficțiunii, iar guvernele, prin invocarea de mituri şi fabrica- rea de crize. În anii 2010, o astfel de persoană, Vladimir Putin, a însoțit o alta, Donald Trump, pe drumul dinspre fictiune spre putere

Despre mântuire

Faptul că Ilin folosea termenul rusesc pentru mântuitor, spasitelnii, introducea o profundă semnificație religioasă în politică. Ca şi alţi fas- ciști, cum ar fi Adolf Hitler prin Mein Kampf. Ilin folosea ideile creştine de sacrificiu şi mântuire in vederea unor noi scopuri. Hitler pretindea cá avea să debaraseze lumea de evrei ca s-o mântuiască pentru un Dumne- zeu indepărtat. Astfel, cred că acționez aşa cum ar fi vrut creatorul atot- puternic", scria Hitler. In masura în care ii înfrânez pe evrei, fac munca Domnului. În mod normal, un creștin ortodox ar folosi cuvântul rus spasitelnii pentru izbăvirea credincioşilor prin sacrificiul lui Isus Cristos. Ilin voia să spună că Rusia avea nevoie de un mântuitor care să facă sacrificiul cavaleresc" de a vărsa sângele altora pentru a lua puterea. O lovitură de stat fascistă era un act de salvare", primul pas spre readucerea totalităţii în univers.

Despre datoriile mantuitorului

Mantuitorul trebuia privit drept „lider" (gordar), şef al statului", dic- tator democratic" şi dictator național", o colecţie de titluri care amintea de liderii fascişti ai anilor ‘20 şi ‘30. Mântuitorul avea să fie responsabil pentru toate funcţiile executive, legislative și judiciare și să comande for- tele armate. Rusia avea să fie un stat centralizat, fără unități federale. Rusia nu trebuia să fie un stat cu partid unic, aşa cum fuseseră regimurile fasciste din anii ‘30. Şi acest partid ar fi fost prea mult. Rusia trebuia să fie un stat cu zero partide, mántuit de un singur om. Potrivit lui Ilin, partidele trebuiau să existe doar ca să contribuie la ritualizarea alegerilor.

Capitolul 2: Succesiune sau eșec

Fanteziile fascistiilor

Fasciștii perioadei lui Ilin evitau problema durabilității fantazånd. In 1940, fascistul român Alexandru Randa a declarat că liderii fascişti transformă națiunea intr-o forţă permanentă, intr-un corpus mysticus eliberat de granite". Charisma mântuitorului scotea națiunea din istorie. Adolf Hitler susţinea că singurul lucru care conta era lupta rasei şi că eliminarea evreilor avea să refacă echilibrul etern al naturii. Reich-ul lui de o mie de ani" a durat doar 12, iar el s-a sinucis. Un stat nu durează pentru că un lider mistifică o generație. Problema durabilității politice nu poate fi soluționată de oameni care se gândesc doar la prezent. Liderii trebuie să gândească dincolo de ei şi de clanurile lor, ca să imagineze mo- dul in care alţii ar putea să le succeadă în viitor.

Putin

Jongleria lui Surkov era posibilă în primul deceniu prosper al secolu lui XXI. Între 2000 şi 2008, în timpul primelor două mandate de pre şedinte ale lui Putin, economia rusă a crescut într-un ritm de aproape 7% anual. Putin şi-a câştigat războiul din Cecenia. Guvernul a exploax prețurile mari ale pieței mondiale la gaze naturale şi petrol pentru a dis- tribui o parte a profiturilor din exporturi către populația rusă. Instabili tatea ordinii lui Elţîn trecuse și mulți ruși erau, în mod firesc, încântați şi recunoscători. De asemenea, Rusia se bucura de o poziție stabilă in afacerile externe. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, Putin a oferit NATO sprijinul Rusiei. În 2002, el a vorbit favorabil despre cul tura europeană" și a evitat să descrie NATO ca pe un adversar. În 2004, Putin a vorbit în favoarea apartenenţei Ucrainei la Uniunea Europeani, spunând că un astfel de rezultat ar fi în interesul economic al Rusiei. El a vorbit despre largirea Uniunii Europene ca despre extinderea unei zone de pace și prosperitate până la graniţele Rusiei. În 2008, a participat la un summit NATO.

Homosexualitatea ca un dușman al statului

Duşmanul permanent al lui Leonid Brejnev, Occidentul decadent, revenise: dar, de data asta, decadența avea să fie de un tip sexual mai explicit. Ilin descrisese opoziția față de vederile lui drept „perversiune sexuală", prin asta înțelegând homosexualitatea. Un secol mai târziu, tot aceasta a fost prima reacţie a Kremlinului faţă de opoziția democratică. Cei care doreau ca voturile din 2011 şi 2012 să fie numărate nu erau ce- tățeni ruşi care voiau să vadă respectarea legii, satisfacerea dorinţelor lor şi continuitatea statului. Erau nişte agenți absurzi ai decadenţei sexuale globale, ale căror acțiuni ameninţau organismul național inocent.

Pe 6 decembrie 2011, a doua zi după primul protest din Moscova, preşedintele Federației Ruse, la acel moment încă Dmitri Medvedev, a retrasmis un tweet care-l numea pe un protestatar „oaie proastă și muis- tă". Vladimir Putin, încă prim-ministru, dar pe cale să devină iar preşe dinte, a spus la televiziunea rusă că panglicile albe purtate de protestatari li aduceau aminte de prezervative. Apoi i-a comparat pe protestatari cu nişte maimuţe şi a imitat o maimuţă. Aflat în vizită în Germania, Putin a surprins-o pe Angela Merkel, spunându-i acesteia că opoziția rusă era diformă sexual". Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a început să susțină că guvernul rus trebuia să ia atitudine împotriva homosexualită- ţii, pentru a apăra inocenţa societății rusești.

Alagerea amenințărilor fictive

Dacă votul era doar o deschidere faţă de influenţa străină aşa cum susţinea Ilin, atunci misiunea lui Putin era de a inventa o poveste despre influenţa străină şi de a o folosi pentru modificarea politicii interne. Ideea era de a alege inamicul cel mai potrivit pentru nevoile liderului, nu unul care amenința efectiv tara. De fapt, era mai bine să nu se spună nimic despre amenin- pările reale, dat fiind că discuția despre inamicii reali ar fi dezvăluit să biciuni reale și ar fi sugerat failibilitatea dictatorilor aspiranti. Ilin, cind scria că arta politicii consta în identificarea şi neutralizarea inamicului", el nu voia să spună că omul de stat trebuia să evalueze care putere străină reprezenta efectiv o amenințare, ci că politica începea cu decizia unui lider referitoare la care duşmanie străină va consolida o dictatură. Proble ma geopolitică reală a Rusiei era China. Dar, tocmai pentru că putere: chineză era reală şi proximă, luarea în considerare a geopoliticii reale Rusici ar fi putut să ducă la concluzii deprimante.

Occidentul a fost ales drept inamic tocmai deoarece el nu reprezent o ameninţare pentru Rusia.

Despre misiunea rusească

Când afirmase că opoziția politică era sexuală şi străină, Putin plasase deja întreaga responsabilitate pentru problemele rusești dincolo de mân- ruitorul rus sau de organismul rus. Când susținea că Rusia era o „civiliza- ţie" inerent inocentă, Putin închidea cercul logic. Rusia era, prin natura ei, un producător şi exportator de armonie şi trebuia să i se permită să le impună şi vecinilor tipul ei de pace.

În acest articol, Putin abolea graniţele legale ale Federației Ruse. Scri- ind ca viitor preşedinte al Rusiei, Putin îşi descria țara nu ca pe un stat, ci ca pe o stare spirituală. Putin susținea, citând-l nominal pe Ilin, că Rusia nu avea niciun conflict între naționalități și, de fapt, nici nu ar fi putut să aibă așa ceva. În Rusia,,,chestiunea națională" era, potrivit lui Ilin, o invenţie a inamicilor, un import conceptual din Occident, care nu avea nicio aplicabilitate în Rusia. Ca şi Ilin, Putin scria despre civilizaţia rusă ca despre o fraternitate solicitantă. „Marea misiune rusească", scria Putin, este de a unifica şi consolida civilizația. Într-un astfel de stat-civilizație nu există minorități naționale, iar principiul de a recunoaște cine e «pri- eten sau duşman se defineşte pe baza unei culturi comune". Faptul că politica începe cu prieten sau duşman" este ideea fascista fundamentală, formulată de teoreticianul juridic nazist Carl Schmitt și susținută și pro- movată de Ilin.

Ianukovici

Până şi celor mai servili lideri ai Ucrainei le-ar fi fost greu să accepte modul in care Putin descria societatea lor. Preşedintele Ucrainei de la acel moment, Viktor lanukovici, era bine cunoscut în Rusia şi nu reprezen- ta o ameninţare. Ianukovici se făcuse de ruşine în 2004, când alegerile prezidențiale fuseseră furate in beneficiul lui, iar Putin fusese pus într-o poziție stanjenitoare cand alegerile fuseseră repetate şi câştigase altcineva. Strategul politic american Paul Manafort, care lucra la un plan de sporire a influenţei Rusiei în Statele Unite, a fost trimis la Kiev ca să-l ajute pe la- nukovici. Sub tutela lui Manafort, lanukovici a dobândit unele abilităţi; grație corupției rivalilor lui, el a primit o a doua şansă.

Janukovici a câştigat alegerile din 2010 in mod legitim şi şi-a înce- put mandatul oferind Rusiei practic tot ce ar fi putut să dea Ucraina, inclusiv dreptul ca marina rusă să folosească peninsula Crimeea ca bază militară până în 2042. Datorită acestui fapt, Ucrainei îi era imposibil să ia in considerare intrarea în alianţa NATO timp de cel puţin trei decenii. iar ucrainenii, ruşii şi americanii au înțeles asta la acel moment. Rusia a anunțat că avea să-şi extindă prezența la Marea Neagră prin sporirea numărului de vase de război, fregate, submarine, transportoare de trupe şi noi avioane. Un expert rus a declarat că forţele ruseşti aveau să rămână in porturile lor de la Marea Neagră până la Judecata de Apoi".

Brusc, în 2012, noua doctrină a lui Putin a început să conteste însăşi ideea că Ucraina şi Rusia erau egale din punct de vedere legal și puteau semna un tratat. In 2013 şi 2014, Rusia avea să încerce să-l transforme pe lanukovici dintr-un client servil intr-o marioneti neputincioasă, im- pingindu-i astfel pe ucraineni să se revolte impotriva unui guvern care le suspenda drepturile, copia legislaţia rusească represivă şi folosea violenţa. Ideea lui Putin de civilizaţie rusească şi tiranizarea lui lanukovici aveau să aducă revoluţia în Ucraina.

Capitolul 3: Integrare sau Imperiu

Despre UE

In anii 2010, cetăţenii statelor est-europene făceau deja acceasi gre

şeală, chiar dacă în alt mod. Deşi majoritatea disidenților anticomunisti înţeleseseră nevoia unei intoarceri în Europa" după 1989, apartenenţa efectivă la Uniunea Europeană, după 2004 și 2007, a permis apariția uitării. Crizele de după Primul şi al Doilea Război Mondial, ivite cand statele-naţiune ca atare se dovediseră de nesusţinut, au fost reformulate ca momente unice ale unui statut national de victimă. Tinerii est-euro- peni nu au fost învăţaţi să reflecteze asupra motivelor eşecului statelor din anii ‘30 și ‘40. Ei se vedeau doar ca victime inocente ale imperiilor german şi sovietic şi celebrau scurtul moment interbelic in care pe terito riul Europei de Est se găseau state-naţiune. Uitaseră că aceste state erau condamnate nu doar prin rea-voinţă, ci şi prin structură: fără o ordine europeană, ele aveau puţine şanse de supravieţuire.

UE nu a încercat niciodată să creeze o educație istorică comună pen tru europeni. Drept rezultat, fabula națiunii înţelepte făcea să pară po sibil ca statele-națiune, după ce hotărâseră să intre în Europa, să decida şi să plece. O întoarcere către un trecut imaginat părea posibilă, chiar dezirabilă. Şi astfel, o politică a inevitabilităţii crea o deschidere pentru politică a eternităţii.

În anii 2010, naționaliştii şi fasciștii care se opuneau UE au promis europenilor o revenire la o istorie națională imaginară, iar adversarii lor a înţeles rareori care era problema reală. Deoarece toată lumea acceptase fi bula naţiunii înţelepte, UE a fost definită atât de susţinătorii, cât şi de ad- versarii ei drept alegere națională, mai degrabă decât necesitate naţionali Partidul pentru Independența Marii Britanii (UKIP) al lui Nigel Farage Frontul Național al lui Marine Le Pen din Franţa şi partidul Freiheitliche lui Heinz-Christian Strache din Austria, de exemplu, rezidau, toate, com- fortabil în politica eternității. Începând cu 2010, liderii unui stat membru UE, Ungaria, au construit un regim autoritar de dreapta în interiorul UE Un alt stat membru, Grecia, s-a confruntat cu o prăbuşire financiară dupi criza economică mondială din 2008. Votanții ei s-au dus spre extrem dreaptă sau stângă. Liderii ungari şi greci au început să vadă investițik chineze sau ruse drept rută alternativă către viitor

Războiul informațiilor

Fiind o organizație consensuală, UE era vulnerabilă la campanii care stârnesc emoții. Deoarece era compusă din state democratice, putea fi slăbită de partidele politice care susţineau părăsirea ei. Deoarece UE nu avusese niciodată o opoziție semnificativă, europenilor nu le-a trecut ni- ciodată prin cap să se întrebe dacă dezbaterile de pe internet erau mani- pulate din afară, cu intenţii ostile. Politica rusă de distrugerea a UE a luat mai multe forme corespunzătoare: recrutarea de lideri şi partide europe- ne care să reprezinte interesul rusesc faţă de dezintegrarea UE, penetrarea digitală și TV a discursului public pentru a semana neîncredere în UE, recrutarea de fascişti şi naţionalişti extremi pentru promovarea publică a Eurasiei şi susţinerea separatismului de toate tipurile.

Putin s-a împrietenit cu şi a susţinut politicieni europeni dispuși să apere interesele Rusiei. Unul dintre ei a fost Gerhard Schröder, cancelarul german pensionat, angajat de Gazprom, compania rusească de gaze. Un al doilea era Miloš Zeman, ales preşedinte al Republicii Cehe in 2013, după o campanie finanţată parţial de Lukoil, şi reales în 2018, după o campanie finanţată din surse necunoscute. Un al treilea era Silvio Berlus coni, care, înainte şi după părăsirea funcţiei de prim-ministru în 2011, îşi petrecea vacanțele împreună cu Putin. In august 2013, Berlusconi fost condamnat pentru evaziune fiscală, interzicându-i-se să mai ocupe funcţii publice până în 2019. Putin a sugerat că adevărata problemă a l Berlusconi era persecutarea heterosexualilor: „Dacă ar fi fost gay, nu s-ar fi atins nimeni niciodată de el". Aici, Putin enunța un principiu funda- mental al civilizaţiei lui eurasiatice: când subiectul e inegalitatea, schim- bă-l in sexualitate. În 2018, Berlusconi a iniţiat o revenire în politică.

În statele membre est-europene postcomuniste ale UE, cum ar fi Re- publica Cehă, Slovacia, Ungaria şi Polonia, Rusia a finanţat şi organizat debuşee de dezbatere pe internet care să arunce îndoiala asupra valorii apartenenţei la UE. Aceste site-uri pretindeau că oferă ştiri pe diverse teme, dar, în fiecare caz, sugerau că UE era decadentă sau nesigură. In piețele mediatice mai mari din Europa vestică, era mai importantă rețea ua internațională de televiziune Russia Today (RT), in limbile englezi, spaniolă, germană şi franceză. RT a devenit căminul mediatic al politici enilor europeni care se opuneau UE, cum ar fi Nigel Farage de la Partidul pentru Independenţa Marii Britanii (UKIP) şi Marine Le Pen de la Front National din Franţa.

Rusia și NATO

Rusia lui Putin nu a reușit să creeze un stat stabil, cu un principiu al succesiunii şi o domnie a legii. Deoarece eşecul trebuia prezentar ca succes, Rusia trebuia să se prezinte ca model pentru Europa, și nu invers. Pentru asta, era necesar ca succesul să fie definit nu în termeni de pros- peritate şi libertate, ci in termeni de sexualitate și cultură, și ca Uniunea Europeana (ji Statele Unite) să fie definite drept amenințări nu din cauza a ceva ce ar fi făcut, ci a valorilor pe care se presupunea că le reprezintă. In 2012, când a revenit în funcţia de preşedinte, Putin a executat această manevră cu o rapiditate uluitoare.

Pini in 2012, liderii ruşi vorbiseră favorabil despre integrarea euro- peană. Elçin acceptase Europa drept model, cel puțin la modul retoric. Putin a descris apropierea UE de granițele Rusiei drept o oportunitate pentru cooperare. Lărgirea spre est a NATO din 1999 nu a fost prezen- tati de Putin drept ameninţare. In schimb, acesta a incercat să recruteze Statele Unite sau NATO ca să coopereze cu Rusia în abordarea a ceea ce el vedea drept probleme de securitate comune. După ce Statele Unite au fost atacate de teroriştii islamişti în 2001, Putin s-a oferit să coopereze cu NATO pe teritoriile de la graniţa cu Rusia. Putin nu a prezentat lir- girea UE din 2004 ca pe o ameninţare. Dimpotrivă, în anul acela el a vorbit favorabil despre o viitoare apartenenţă la UE a Ucrainei. In 2008, Putin a participat la summitul NATO de la Bucureşti. In 2009, Medve- dev a permis avioanelor americane să zboare pe deasupra Rusiei pentru a aproviziona trupele din Afganistan. În 2010, ambasadorul Rusiei la NATO, nationalistul radical Dmitri Rogozin, şi-a exprimat preocuparea că NATO avea să părăsească Afganistanul. Rogozin s-a plâns de lipsa de spirit combatant a NATO, de inclinaţia ei de a capitula". Rogozin voia trupele NATO la graniţa Rusiei. Până în 2011, direcția fundamentală a politicii externe ruseşti nu era aceea că Uniunea Europeană şi Statele Unite erau amenințări, ci că acestea trebuiau så coopereze cu Rusia de la acelaşi nivel

Uniunea Eurasiatica

Putin a ales imperiul în dauna integrării. În 2011 și 2012, el a explicat că, dacă UE nu accepta propunerea Rusiei de a se integra cu aceasta, Rusia avea să ajute Europa să devină eurasiatică, mai asemănătoare cu ea. Pe 1 ianuarie 2010, în timp ce Putin era prim-ministru, a fost creată o Uni- une Vamală Euroasiatică cu Belarus şi Kazahstan, dictaturi postsovietice vecine. La sfârşitul lui 2011 şi începutul lui 2012, în calitate de candidat prezidențial, Putin a propus o „Uniune Eurasiatică" mai ambiţioasă, o alternativă la UE care ar fi inclus statele membre ale acesteia și, astfel, ar fi ajutat la distrugerea ei. Putin a descris ideea eurasianistă drept începutul unei noi ideologii şi geopolitici pentru lume.

Intr-un articol publicat în ziarul Izvestiia din 3 octombrie 2011, Putin a anunţat marele proiect al Eurasiei. Rusia avea să aducă laolaltă statele care nu se dovediseră a fi membre plauzibile ale Uniunii Europe- ne (şi, implicit, în viitor, statele care ieşeau dintr-o Uniune Europeană prăbuşită). Asta însemna dictaturi prezente şi viitoare

Origini naziste

A vorbi despre „Eurasia" în Rusia anilor 2010 însemna a face trimitere la două curente de gândire distincte, care se suprapuneau în două puncte: co- rupția Occidentului și caracterul malefic al evreilor. Eurasianismul anilor 2010 era un amestec aproximativ dintre tradiția rusă creată de Gumilev şi ideile naziste mediate de tânărul fascist rus Aleksandr Dughin (n. 1962). Dughin nu era un adept al eurasianiştilor inițiali și nici un discipol al lui Gumilev. El folosea termenii de „Eurasia" şi eurasianism" pur și simplu pentru a face ca ideile naziste să pară mai rusești. Nascut cu jumătate de secol după Gumilev, Dughin era un puşti rebel din URSS-ul anilor ‘70 şi ‘80, care cânta la chitară şi voce despre uciderea a milioane de oameni în cuptoare. Opera vieții lui era aducerea fascismului în Rusia.

In timp ce Uniunea Sovietică se apropia de sfârşit, Dughin călăto- rea prin Europa Occidentală ca să-şi găsească aliați intelectuali. Chiar în timp ce Europa se integra, existau gânditori marginali de extrema dreaptă care prezervau ideile naziste, celebrau puritatea națională şi condamnau cooperarea economică, politică şi legală ca fiind parte a unei conspira- ții globale. Aceştia erau interlocutorii lui Dughin. O influenţă timpurie asupra lui a avut Miguel Serrano, autorul volumului Hitler: The Lait Avatar, care susţinea că rasa ariană îşi datora superioritatea unor origini extraterestre. Ca şi Gumilev, Dughin l-a găsit pe mântuitorul rus al lui Ilin căutând dincolo de pământ. Dacă liderul trebuia să sosească nepătat de evenimente, el trebuia să vină de undeva de dincolo de istorie. Ilin a soluționat această problemă prin prezentarea unui mântuitor care apărea din fictiune, într-un elan de misticism erotic. Gumilev maturul şi Du- ghin tánărul au privit amândoi spre stele.

Principiile Eurasiei

Începând cu 2013, principiile Eurasiei au ghidat politica externă a Federației Ruse. Conceptele de Politică Externă oficiale pentru acel an, publicate la 18 februarie sub semnătura Ministrului de Externe Serghei Lavrov, cu aprobarea specială a preşedintelui Vladimir Putin, conțineau, printre şabloanele rămase neschimbate de la an la an, o serie de schimbări care corespundeau ideilor lui Ilin, ale eurasianiştilor şi ale tradițiilor fasciste.

Conceptele de Politică Externă reflectau viziunea lui Putin asupra vitorului, care avea să fie marcat de haos și de lupte pentru resurse. Pe mi sură ce statele slăbeau, aveau să apară marile spații. Intr-o astfel de lume nu putea exista nicio oaza" ferită de turbulenta globală", astfel că UE era condamnată. Legea avea să lase locul unei competiţi a civilizațiilor Rivalitatea globală solicită, pentru prima oară în istoria contemporană, o dimensiune civilizațională." Rusia era responsabilă nu pentru bunista rea cetăţenilor ei, ci pentru siguranţa unor compatrioti" nedefiniti, din afara graniţelor ei. Eurasia era un model al unificării", deschis fostelor republici ale Uniunii Sovietice și, de asemenea, membrilor actualei Uni- uni Europene. Baza ei pentru cooperare era dată de prezervarea și extin derea unei moşteniri culturale şi civilizaționale comune".

Conceptele explicau clar că procesul de înlocuire a UE cu Eurasia avea să înceapă imediat, în 2013, într-un moment in care Ucraina cca in negocieri cu UE referitor la termenii acordului de asociere. Potrivit Com ceptelor, dacă Ucraina dorea să negocieze cu UE, ca trebuia să accepte Moscova drept intermediar. In Eurasia, dominaţia rusească era ordinea firească a lucrurilor. Pe termen lung, Eurasia avea să învinga UE, ducand la crearea unui spaţiu umanitar unificat de la Oceanul Atlantic pand la Pacific". Lavrov a repetat mai târziu această aspirație, citandu-l drepe sursă pe Ilin

Despre Antisemitism

In mijlocul torentului de cerneală neincetat al publicațiilor lui Prohanov, cel mai pertinent pentru Eurasia era un interviu pe care l-a dat la Kiev, Ucraina, pe 31 august 2012, chiar inaintea lansării Clubului laborsk. In martie acel an. Ucraina şi Uniunea Europeană inițiaserà un acord de asociere, iar guvernul ucrainean îşi asumase un plan de actiune pentru pregătirea țării in vederea semnării acelui acord anul următor. Nedumerit de atitudinea lui Prohanov fatà de Europa, intervievatorul i-a pus întrebări care scoteau la lumina teme eurasiatice fundamentale: precedenta ficțiunii asupra faptelor, convingerea că succesul european era un semn al răului, credința intr-o conspirație evreiască globală şi certitu dinea sorții ruseşti a Ucrainei.

Când a fost întrebat despre standardul de viață înalt din UE, Prohanov a raspuns: Inoati de-a lungul Niprului şi vei gasi ciuperci care cresc mari sab soare!" O viziune pasagerà a unei experiențe slave primordiale era mai importantă decât un mod de viaţă durabil creat de decenii de muncă in beneficiul a sute de milioane de oameni. Urmatoarea mişcare a lui Prohanov a fost să susţină că factualitatea era ipocrizie: „Europa e o scurs- ură care a învățat să catalogheze lucruri odioase şi dezgustătoare ca fiind minunate. Indiferent ce ar fi părut că fac sau spun europenii, nu le vezi fata de sub mască. În orice caz, Europa era pe moarte: Rasa alba piere: cisitorii gay, pederaştii stăpânesc oraşele, femeile nu pot gisi bărbați". Şi Europa ucidea Rusia: Nu ne-am infectat noi cu SIDA, ei ne-au infectat in mod deliberat.

Problema fundamentală, declara Prohanov in interviu, erau evreii. Antisemitismul, spunea el, nu este un rezultat al faptului că evreii au nas corolat sau pentru că nu pot să pronunţe corect literar. Este un rezultat al faptului că evreii au cucerit lumea şi îşi folosesc puterea in slujba răului." Printr-o mişcare tipică pentru fasciștii ruşi, Prohanov desfăşura simbolismul Holocaustului ca să descrie evreimea mondiala drept faptaş colectiv şi pe toți ceilalți drept victime: Evreii au unit umanitatea ca să arunce umanitatea in furnalul ordinii liberale, care acum suferă o catastrofa". Singura apărare impotriva conspirației evre ieşti internaționale era un mântuitor rus. Eurasianismul era misiunea mesianică a Rusiei de a mântui umanitatea. Aceasta trebuia si cuprin di intreaga lume"

Capitolul 4: Noutate sau eternitate

Despre legătură Rusiei cu Ucraina

Vladimir Putin susţinea că viziunea lui milenaristă despre botezarea lui Volodimir/Valdemar a făcut din Rusia şi Ucraina un singur popor. In timp ce vizita Kievul în iulie 2013, Putin s-a inspirat din Biblie și a vorbit despre geopolitica lui Dumnezeu: Unitatea noastră spirituală a început cu Botezarea Rusiei Kievene Sfinte din urmă cu 1 025 de ani. De atunci popoarele noastre au trecut prin multe, dar unitatea noastră spirituală e atât de puternică, încât nu se su- pune acţiunii niciunei autorități: niciunei autorități guvernamentale, şi aş merge până la a spune că nici măcar unei autorităţi bisericeşti. Pentru că, indiferent ce autoritate guvernează asupra oamenilor, nu poate exista niciuna mai puternică decât autoritatea Domnului- nimic nu poate fi mai puternic decât asta. Şi aceasta este cea mai solidă fundaţie a unității noastre, existentă în sufletul poporului nostru".

In septembrie 2013, la Valdai-summitul prezidențial având ca temă politica externă, Putin şi-a exprimat viziunea în termeni seculari. El a citat,,modelul organic" al statalităţii rusești formulat de llin, in care Ucraina era un organ inseparabil de trupul rusesc virginal. „*Avem tradiții comune, o mentalitate comună, o istorie comună şi o cultură comună", a spus Putin. Avem limbi foarte similare. In privința aceasta, vreau să spun din nou, suntem un singur popor.*" Acordul de asociere dintre UE şi Ucraina trebuia semnat două luni mai târziu. Rusia avea să încerce să blocheze acest proces, pe motiv că în sfera ei spirituală de…

Ucraina între Germania și Uniunea Sovietică

Cazul crucial este incercarea equatá a germanilor de a colonia Ucraina în 1941. Pământul negru şi bogat al Ucrainei s-a aflat în centrul a două importante proiecte neoimperiale europene ale secolului XX, sovietic și apoi cel nazist. Și în această privinţă, istoria ucraineană tipică și, prin urmare, indispensabilă. Niciun alt teritoriu nu a atras at atenţie colonială în Europa. Ceea ce dezvăluie regula: istoria europeani se învârte în jurul colonizării și decolonizării.

Josif Stalin a înțeles proiectul sovietic drept autocolonizare. Deoarece nu avea posesiuni peste mări, Uniunea Sovietică trebuia să-şi exploatere hinterlandurile. Prin urmare, in Primul Plan Cincinal din 1928-1933, Ucraina trebuia să cedeze planificatorilor centrali sovietici abundenţa ei agricolă. Controlul de stat al agriculturii a ucis prin înfometare între trei şi patru milioane de locuitori ai Ucrainei sovietice. Adolf Hitler vedea Ucraina drept teritoriul fertil care avea să transforme Germania intr-o putere mondială. Controlarea pământului ei negru era obiectivul lui de război. Drept rezultat al ocupației germane care a inceput in 1941, peste trei milioane de alți locuitori ai Ucrainei sovietice au fost ucişi, inclu- siv aproximativ 1,6 milioane de evrei omorâți de germani şi de poliţiştii şi milițiile locale. In plus față de aceste pierderi, aproximativ trei mili- oane de alți locuitori ai Ucrainei sovietice au murit în luptă ca soldați ai Armatei Roşii. In total, aproximativ 10 milioane de oameni au fost ucişi într-un deceniu, drept rezultat a două colonizări rivale ale aceluiaşi teritoriu.

Viktor Ianukovici

Cariera lui Tanukovici demonstrează diferența dintre pluralismul oligarhic ucrainean şi centralismul cleptocratic rusesc. Ianukovici candidase prima oară la funcția de preşedinte in 2004, Numărătoarea finală fusese manipulata in favoarea lui de patronul lui, preşedintele la final de mandat Leonid Kucima. Politica externa rusească avea să-i susţină și ea can- didatura și să-i declare victoria. După trei săptămâni de proteste în Piața Independenței din Kiev (cunoscută drept Maidan), o decizie a Curţii Supreme ucrainene și noi alegeri, lanukovici s-a recunoscut învins. A fost un moment important al istoriei ucrainene; el a confirmat democrația ca principiu al succesiunii. Atâta timp cât domnia legii funcționa la vârful politicii, exista în continuare speranţa că într-o bună zi ca s-ar putea extinde şi asupra vieții cotidiene.

După înfrângerea lui, lanukovici l-a angajat pe consultantul politic american Paul Manafort să-i îmbunătățească imaginea. Chiar dacă avea o locuinţă în Trump Tower din New York, Manafort petrecea mult timp in Ucraina. Sub tutela lui Manafort, lanukovici a început să se rundă mai bine, să poarte costume mai bune și a început să comunice cu mâinile. Manafort l-a ajutat să urmeze o strategie sudistă pentru Ucraina, care o amintea pe cea pe care Partidul Republican o folosise în Statele Unite: sublinierea diferențelor culturale, transformarea politicii in ceva care se referă la a fi, nu la a face. În Statele Unite, asta însemna a da apă la moară nemulțumirilor albilor, chiar dacă aceştia erau o majoritate ai cărei membri deţineau aproape toată averea; în Ucraina, însemna exagerarea dificultăţilor celor care vorbeau rusă, chiar dacă rusa era o limbă importantă a politicii şi economiei din ţară şi prima limbă a celor care controlau resursele ţării. Ca şi următorul client al lui Manafort, Donald Trump, Janukovici a ajuns la putere cu o campanie bazată pe exploatarea unor nemulţumiri culturale şi pe inocularea speranţei că un oligarh ar putea să apere poporul împotriva oligarhiei.

După ce a câştigat alegerile prezidențiale din 2010, Ianukovici s-a concentrat asupra averii lui personale. Părea că importă practici rusești, prin crearea unei elite cleptocratice permanente, în loc să permită rotaţia clanurilor oligarhice. Fiul lui, dentist, a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ucraina. Ianukovici a subminat mecanismele de echilibru şi control dintre puterile statului ucrainean, de exemplu făcându-l pe judecătorul care îi rătăcise cazierul preşedintele Curţii Supreme ucrainene.

Viktor Ianukovici (2)

Când lanukovici a anunţat că nu semnează acordul de asociere cu UE, in noiembrie 2013, acest fapt a fost celebrat de guvernul rus ca o victorie. Dar, de fapt, lanukovici nu fusese de acord să intre in Eurasia, actiune care ar fi fost şi mai nepopulară în rândul ucrainenilor. In decembrie 2013 și ianuarie 2014, Kremlinul a încercat să-l ajute pe lanukovici si adrobească protestele şi, astfel, să devină posibil ca preşedintele ucrainean să-şi desăvârșească întoarcerea dinspre UE spre Eurasia. Janukovici susţinea că atât Europa, cât şi Rusia voiau Ucraina şi că fiecare trebuia să-l plătească. Dacă UE a refuzat, Putin era pregătit să-i ofere bani lui lanukovici.

Pe 17 decembrie 2013, Putin i-a oferit lui lanukovici un pachet de 15 miliarde de dolari și prețuri reduse la gazele naturale. Ajutorul părea să fie condiționat: era oferit împreună cu cererile rusești ca străzile Kievului si fie eliberate de protestatari. La acel moment, forţele ucrainene de intervenţie eşuaseră deja de două ori în această misiune, pe 30 noiembrie şi 10 decembrie. De asemenea, ele răpiseră protestatari consideraţi lideri şi li batuseră. Nimic din toate acestea nu funcţionase, astfel că ruşii au venit in ajutor. In Kiev a sosit un grup de 27 de specialiști ruși în suprimarea protestelor, ofițeri FSB şi instructori de la Ministerul Afacerilor Interne. Pe 9 ianuarie 2014, ambasadorul rus în Ucraina l-a informat pe lanukovici că poliţiştii de intervenţie ucraineni aveau să primească cetățenie rusă după operațiunea iminentă de zdrobire a Maidan-ului. Era o asigurare foarte importantă, deoarece însemna că acești polițiști nu trebuiau să se teama de consecințele acţiunilor lor. Dacă în cele din urmă câştiga opoziția, ei ar fi fost în continuare în siguranţă.

In ianuarie 2014, Moscova pare să fi calculat că o aplicare mai competentă a violenţei avea să frângă protestele şi să-l transforme pe lanukovici intr-o marionetă. In calculele ruseşti nu intra faptul că cetățenii ucraineni erau in Maidan din motive patriotice proprii. Când regimul lanukovici a introdus legile dictaturii de tip rusesc, pe 16 ianuarie 2014, acest lucru sugera că urmează un masiv val de violențe. În Ucraina, legile de tip rusesc nu aveau aceleaşi consecinţe ca în Rusia. Protestatarii ucraineni le vedeau drept implanturi străine ofensive. Când au fost împuşcați cei doi protestatari, pe 22 ianuarie, Maidan-ul a crescut mai mult ca oricând.


Un memorandum care a circulat în administrația prezidențială rusească la începutul lui februarie 2014, aparent bazat pe munca lui Girkin, anticipa schimbarea de direcţie a politicii ruseşti. El pornea de la premisa că regimul lanukovici e complet falit. Sprijinul diplomatic, financiar şi propagandistic din partea statului rus nu mai are niciun sens". Interesele rusești în Ucraina erau definite drept complexul militar-industrial din Ucraina sud-estică şi controlul asupra sistemului de transport de gaz" din întreaga pară. Principalul obiectiv al Rusiei trebuia să fie dezintegrarea statului ucrainean". Tactica propusă era de a-l discredita atât pe Ianukovici, cât şi opoziția prin violenţă, în acelaşi timp invadând Ucraina sudică şi destabilizând statul ucrainean. Memorandumul conținea trei strategii de propagandă menite să ofere acoperire unei astfel de intervenţii ruseşti: (1) solicita ca Ucraina să se federalizeze, în interesul unei minorități ruseşti presupus oprimate, (2) adversarii invaziei rusești să fie prezentaţi drept fascişti şi (3) descrierea invaziei ca război civil alimentat de Occident.

Viktor Ianukovici (3)

Cea mai importantă inițiativă a venit din partea unui diplomat european. Ministrul de externe polonez Radosław Sikorski i-a convins pe omologii lui francez și german så i se alăture in Kiev pentru discuții cu Janukovici, 20 februarie pe chiar în ziua în care 44 de protestatari civili au fost împuşcaţi şi ucişi în Maidan. Un diplomat rus s-a alăturat grupului. Pe parcursul unei zile lungi şi dificile de negocieri, lanukovici a acceptat să părăsească funcția la sfârşitul lui 2014, inainte de incheierea mandatului său. Oricât de impresionantă ar fi putut părea, această rezo- luţie diplomatică era depăşită dinainte de a fi semnată. Autoritățile ruse concluzionaseră deja că lanukovici era condamnat, iar forţa de invazie rusească era deja în mişcare. Semnarea acordului permitea Rusiei să-i în- vinovăţească pe alţii pentru faptul că termenii acestuia nu erau respectați, chiar în timp ce invazia rusească, survenită patru zile mai târziu, modifica drastic condițiile în care acesta fusese semnat.

Trecuse momentul la care protestatarii ucraineni l-ar mai fi putut accepta pe lanukovici ca preşedinte. Dacă în dimineaţa lui 20 februarie mai exista vreo îndoială că acesta trebuia să demisioneze, până la sfârşitul zilei ea avea să fie risipită. Pe 20 februarie, în Kiev se afla și o altă delegație rusă, condusă de Vladislav Surkov, în care se găsea şi Serghei Beseda, general FSB. Aceşti ruşi nu veniseră acolo ca să negocieze. În timp ce alţii negociau, lunetişti ascunşi lângă Maidan au împuşcat şi ucis zeci de oameni, majoritatea protestatari, câțiva dintre ei poliţişti de intervenţie ucraineni. Nu era clar care parte a guvernului ucrainean (dacă a existat vreuna) a fost implicată In aceste împuşcături.

După aceste crime în masă, lanukovici a fost abandonat de parlamentarii care il susținuseră şi de poliţiştii care il protejaserà. A fugit la reşedinţa lui extravagantă, lăsând în urmă un tezaur de documente inclusiv dovezi ale unor mari plăți în bani lichizi către consilierul lui, Paul Manafort, care doi ani mai târziu a reapărut ca manager de campanie al lui Donald Trump.

Homosexualizarea protestului din Maidan

La sfârşitul lui 2011, când ruşii protestau împotriva alegerilor máslui- te, liderii lor ii asociaseră pe protestatari cu homosexualitatea. La sfârşitul lui 2013, confruntaţi cu Maidan-ul din Ucraina, oamenii Kremlinului au facut aceeaşi mişcare. După doi ani de propaganda antigay in Federa- ția Rusă, ideologii şi animatorii erau siguri de ei. Punctul de plecare era di Uniunea Europeană era homosexuală, astfel că mişcarea ucraineană citre Europa trebuia să fie și ea la fel. Clubul Izborsk susținea că UE -geme sub povara dominației lobby-ului LGBT".

In noiembrie şi decembrie 2013, mass-media rusă care trata Mai- dan-ul introducea la tot pasul tema irelevantă a sexului homosexual. În timp ce trata prima zi de proteste ale studenților ucraineni în favoarea acordului de asociere cu UE, mass-media rusească încerca să-și fascineze cititorii prin contopirea politicii ucrainene cu bărbaţi atrăgători şi sex ho- mosexual. O pagină de mass-media socială a lui Vitali Kliciko, un boxer la categoria supergrea care a condus un partid politic ucrainean, a fost piratată, introducându-se pe ea material gay. Apoi un post de televiziune important, NTV, a prezentat acest lucru ca știre pentru milioane de ruşi. Înainte să poată să înțeleagă că într-o țară vecină aveau loc proteste pro- europene, ruşii erau invitați să contemple un tabu sexual.

Imediat după ce studenții au început să protesteze in Maidan, postul de televiziune rusesc NTV a avertizat în privința „homodictaturii" din Ucraina. Viktor Şestakov susţinea, în ziarul Odna Rodina, că un spectru bintuic Maidan-ul, spectrul homosexualităţii. Faptul că primii și cei mai zeloși integratori din Ucraina sunt perverși sexuali din acea ţară e cunos- cut de mult".

Dmitri Kiselev, personaj important al televiziunii ruseşti, a preluat tema. În decembrie 2013, Kiselev a fost numit director al unui nou con- glomerat media cunoscut drept Rossiia Segodnia sau Russia Today. Scopul acestuia era de a dizolva demersul ştirilor de la mass-media de stat ruseas- că intr-un nou demers; ficțiunea utilă. El şi-a întâmpinat noii angajați cu cuvintele „obiectivitatea este un mit" şi a stabilit noua linie editorială drept „iubire faţă de Rusia".

Lupii nopții

Spectacolul public al invaziei ruseşti a fost oferit de Lupii Nopții, o bandă de motociclişti ruşi care serveau drept brat paramilitar şi propa gandistic al regimului Putin. Pe 28 februarie, ziua in care parlamentul rus a votat în favoarea anexării, Lupii Nopţii au fost trimişi în Crimea. Motocicliştii organizau manifestaţii în Crimeea de mai mulţi ani, însoțiti personal de Putin în 2012. (Putin nu poate să meargă cu motocicleta, aşa că a primit un triciclu.) Acum, Lupii Nopţii furnizau fata pe care Rusia voia s-o afișeze pentru ea. Cu câteva luni în urmă, unul dintre Lupi Nopţii descrisese viziunea acestora asupra lumii: „Trebuie să înveți să vezi războiul sfânt sub cotidian. Democrația e o stare decăzută. A Impărți in stânga și “dreapta înseamnă a separa. În împărăţia lui Dumnezeu există doar sus şi jos. Totul e una. Şi de aceea sufletul rusesc este sfant. El poate să unească totul. Ca o icoană. Stalin și Dumnezeu”. Iată filosofia lui Ilin, geopolitica lui Surkov şi civilizația lui Putin exprimate în câteva cuvinte.

Lupii Nopţii au găsit modalități concise de a transpune anxietatea sexuală în geopolitică şi viceversa. În calitate de club exclusiv masculin devotat pielii negre, Lupii Nopţii aveau desigur o poziție categorică faţă de homosexualitate, pe care o defineau drept atac din partea Europei şi Statelor Unite. La aniversarea invaziei rusești de după un an, liderul lor suprem, Aleksandr Zaldostanov, işi amintea astfel minunata lor paradă din jurul Crimeei: „Pentru prima oară, am manifestat rezistenţă faţă de satanismul global, faţă de sălbăticia crescândă a Europei Occidentale, față de avântul spre consumerismul care contestă orice spiritualitate, faţă de distrugerea valorilor tradiționale, faţă de toate aceste discursuri homose xuale, faţă de această democrație americană". Potrivit lui Zaldostanov sloganul războiului rusesc împotriva Ucrainei ar fi trebuit să fie moarte poponarilor". Asocierea democrației cu un Satan gay era o modalitate de a face legea şi reforma străine şi de negândit.

După ce au invadat Ucraina, liderii ruşi au adoptat poziția că vecinul lor nu era un stat suveran. Acesta era limbajul imperiului. Pe 4 mat- tie, Putin a explicat că problema Ucrainei fuseseră alegerile democratice care duceau la schimbarea puterii. Astfel de alegeri funcționale, sugera erau un implant strain, american.

Referendumul pt Crimeea

La 16 martie, unii cetățeni ucraineni ai Crimeei au luat parte la o farsă electorală pe care ocupanții ruşi au numit-o referendum. Înaintea votului, toată propaganda publică a împins în aceeași direcție. Afişele proclamau că alegerea era una între Rusia şi nazism. Votanții nu aveau acces la mass-media internaţională sau ucraineană. Pe buletinele de vot erau două variante, ambele afirmând anexarea Crimeei de către Rusia. Prima variantă era de a vota pentru anexarea Crimeei de către Rusia. A doua era de a restaura autonomia autorităților Crimeci, care tocmai fu- seseră instalate de Rusia şi care ceruseră anexarea de către Rusia. Potrivit informațiilor interne ale administrației prezidențiale ruse, prezența la vot a fost de aproximativ 30%, iar votul a fost scindat între cele două varian- te. Potrivit rezultatelor oficiale, participarea a fost de aproximativ 90% şi aproape toţi votanții au ales varianta care ducea cel mai direct la anexare. În Sevastopol, prezența la vot oficială a fost de 123%. Au lipsit observa- torii calificați, chiar dacă Moscova a invitat câțiva politicieni europeni de extremă dreapta care să aprobe rezultatele oficiale. Front National l-a trimis în Crimeea pe Aymeric Chauprade, iar Marine Le Pen a aprobat personal rezultatele. În interiorul administraţiei prezidențiale ruse, oa- menilor li se amintea să mulțumească francezilor".

În cadrul unei mari ceremonii din Moscova, Putin a acceptat ceea ce el numea „dorințele" poporului Crimeei şi a extins graniţele Federației Ruse. Asta încălca principiile consensuale elementare ale legislației inter- naţionale, ale Cartei Națiunilor Unite şi ale tuturor tratatelor semnate de Ucraina independentă şi de Rusia independentă, ca și mai multe asi- gurări pe care Rusia le oferise Ucrainei referitor la protejarea frontierelor ei. Una dintre acestea era Memorandumul de la Budapesta din 1994

Obiectivele politicii rusești

În aprilie, Putin a recitat public obiectivele politicii ruseşti, aşa cum fuseseră ele schițate în memorandumul din februarie. În continuare. ideea era „dezintegrarea" statului ucrainean în interesul Rusiei. Zeci de instituții și companii de stat ucrainene s-au confruntat dintr-odată cu atacuri cibernetice, ca şi cele mai importante instituții ale UE. În distric tul ucrainean sud-estic Doneck, un neonazist rus pe nume Pavel Gubarev s-a proclamat „guvernator al poporului" pe 1 mai, conform logicii că Ucraina n-a existat niciodată". Duoul angajaților lui Malofeev trimişi în Crimeea, Igor Girkin şi Aleksandr Borodai, s-a întors în aprilie în Ucraina. Borodai avea să se numească singur prim-ministru al unei noi şi imaginare republici a poporului din sud-estul Ucrainei. Justificarea lui era una similară: „Ucraina nu mai există”. Prietenul lui, Girkin, s-a pro- clamat ministru de război şi a cerut Rusiei să invadeze Donbasul şi să înfiinţeze baze militare.

Invazia din Donbas

Intervenţia rusească din Donbas s-a numit primăvara rusească". Fără indoială, era primăvară pentru fascismul rusesc. Pe 7 martie 2014, Alek- sandr Dughin se bucura de extinderea ideologiei eliberării (de ameri- cani) în Europa. Este obiectivul eurasianismului deplin Europa de la Lisabona la Vladivostok". Fascistul lauda comunitatea fascistă, care ieşea la lumină. După câteva zile, Dughin a proclamat că istoria fuse- se anihilată: „Modernitatea a fost întotdeauna esențial greşită, iar acum suntem la punctul terminus al modernității. Pentru cei care au făcut ca destinul lor să fie sinonim cu modernitatea sau au permis ca acest lucru să se întâmple inconştient, asta va însemna sfârşitul". Lupta îminentă avea să însemne eliberarea reală de societatea deschisă şi de beneficiarii ei". Potrivit lui Dughin, un diplomat american de origine evreiască era un porc murdar", iar un politician ucrainean de origine evreiască era un vampir" şi un „nemernic". Haosul din Ucraina era opera Mossadului“. In acelaşi spirit, Aleksandr Prohanov i-a învinovăţit, într-o discuție cu Evelina Zakamskaia, purtată la televiziunea rusă la 24 martie, pe evreii ucraineni pentru invadarea rusească a Ucrainei, dar şi pentru Holocaust.

Aceasta era o nouă varietate de fascism, care putea fi numită schizo- fascism: fasciştii reali își numeau adversarii „fasciști”, dând vina pe evrei pentru Holocaust şi folosind al Doilea Război Mondial ca argument pentru şi mai multă violenţă. Era un pas următor firesc într-o politică rusească a eternităţii, în care Rusia era inocentă, astfel că niciun rus nu ar fi putut vreodată să fie fascist.

Despre schizofascism

Astfel, ruşii educaţi în anii ‘70, inclusiv liderii şi propagandiştii de război ai anilor 2010, au fost educaţi că „fascist" înseamnă „antirus". În limba rusă, practic e o greşeală gramaticală să-ți imaginezi că un rus ar putea fi fascist. În discursul rus contemporan, e mai ușor ca un fascist rus real să numească un nefascist „fascist", decât ca un nefascist să nu- mească un fascist rus „fascist". Astfel, un fascist precum Dughin putea si celebreze victoria fascismului în limbaj fascist şi, în același timp, să îi condamne pe adversarii lui drept „fascişti". Ucrainenii care îşi apărau fara erau o juntă mercenară din rândurile porcilor-fascisti ucraineni". În mod similar, un fascist precum Prohanov putea să descrie fascismul drept substanţă fizică revărsată din Occident ca să ameninţe virginitatea rusă. În iunie, Prohanov a descris fascismul ca fiind „sperma neagră care ame- nința „zeiţa bălană a Eurasiei". Expresia lui lapidară a anxietăţii rasiale și sexuale era un text perfect fascist. Glaziev a urmat şi el protocolul schi- zofascist. În timp ce aproba geopolitica nazistă, el stabilea standardul de a-i numi pe inamicii Rusiei „fascisti". Într-un text pentru Clubul Izborsk din septembrie 2014, Glaziev a numit Ucraina un stat fascist, cu toate semnele fascismului cunoscute de ştiinţă".

Despre fascismul presupus din Ucraina

Chiar în timp ce pre- şedintele lanukovici fugea, nimeni din armată, poliție sau ministerele de forţă nu a încercat să ia puterea, cum s-ar fi întâmplat în timpul unei lovi- turi de stat. Fuga lui Ianukovici în Rusia i-a pus pe cetăţenii şi legislatorii ucraineni într-o situație neobişnuită: în timpul invadării unei țări, şeful acelui stat căuta refugiu permanent in tara invadatoare. Era o situație fără precedent legal. Agentul tranziției era un parlament ales în mod legal.

Departe de a fi naționaliști ucraineni de dreapta, preşedintele inte- rimar şi membrii guvernului provizoriu au fost în general vorbitori de rusi din estul Ucrainei. Preşedintele parlamentului, ales să îndeplinească funcţia de preşedinte al țării, era un pastor baptist din sud-estul Ucrainei. Ministerele apărării, internelor şi securităţii de stat au fost preluate, în perioada de tranziție, de vorbitori de rusă. Ministrul în funcţie al apărării era de origine romă. Ministrul afacerilor interne era, prin naştere, jumă- tate armean și jumătate rus. Dintre cei doi viceprim-miniştri, unul era evreu. Guvernatorul regional al Dnipropetrovsk-ului, regiune sud-estică ameninţată de invazia rusească, era şi el evreu. Chiar dacă trei dintre cele 18 posturi din guvernul provizoriu al primăverii lui 2014 au fost deţinute de partidul naţionalist Svoboda, guvernul acesta nu era unul de dreapta într-un sens cât de cât semnificativ al cuvântului.

Cei care dau lovituri de stat nu cer reducerea rolului puterii execu- tive, însă asta e ceea ce s-a întâmplat în Ucraina. Cei care dau lovituri de stat nu convoacă alegeri pentru a ceda puterea, dar asta e ceea ce s-a întâmplat în Ucraina. Alegerile prezidențiale organizate pe 25 mai 2014 au fost câştigate de Petro Poroşenko, un vorbitor de rusă centrist din su- dul Ucrainei, cunoscut ca producător de ciocolată. Dacă a existat la acel moment ceva care să aducă a lovitură de stat, a fost încercarea Rusiei de a pirata Comisia Electorală Centrală din Ucraina, pentru a proclama că un politician de extremă dreapta câştigase, şi anunțul televiziunii ruse că aşa se întâmplase.


În mai 2014, doi politicieni de extremă dreapta s-au prezentat drept candidați la preşedinţia Ucrainei; fiecare a primit mai puțin de 1% din voturi. Amândoi au primit mai puține voturi decât un candidat evreu cu un program electoral evreu. Învingătorul Poroşenko a convocat apoi ale- geri parlamentare, care s-au ţinut în septembrie. Din nou, asta este opu- sul a ceea ce ar fi de așteptat în timpul unei lovituri de stat și, din nou, popularitatea extremei drepte din Ucraina a fost foarte limitată. Niciunul dintre partidele de dreapta dură ucrainene - Svoboda și unul nou-apărut din grupul paramilitar Sectorul de Dreapta -nu a trecut de pragul de 5%, necesar pentru intrarea în parlament. Svoboda şi-a pierdut cele trei portofolii şi a fost format un nou guvern, fără dreapta dură. Preşedintele noului parlament era evreu; mai târziu, el a devenit prim-ministru.

Acordul de asociere cu Europa a fost semnat în iunie 2014. El a intrat în vigoare în septembrie 2017. Ucraina s-a schimbat, chiar dacă încet. Cele mai vizibile schimbări au fost în cultură: 2014 nu a soluționat toate problemele ţării, dar a dat încredere tinerilor. Istoria mergea mai departe.

Capitolul 5: Adevăr sau minciuni

Surkov (Aproapelui Zero)

Dacă cetățenii pot fi menținuți în incertitudine prin fabricarea regulată de crize, emoțiile lor pot fi gestionate și directionate

Despre actualitate

Factualitatea nu era o con- strangere: Gleb Pavlovski, un important tehnolog politic, explica faptul că „Poţi să spui orice. Să creezi realități". Știrile internationale veneau si inlocuiască ştirile regionale şi locale, care au dispărut aproape compler de la televiziune. Relatările din străinătate însemnau consemnarea cotidiană a curentului etern al corupţiei, ipocriziei şi duşmaniei occidentale. Nimic din Europa sau din America nu era demn de emulație. Adevărata schim- bare era imposibilă i-acesta era mesajul

Factualitatea era înlocuită de un cinism intenţionat, care nu cerea privitorilor altceva decât să aprobe din cap înainte de a adormi

Despre RT

RT, emitatorul de propagandă televizuală pentru publicul strain, avea acelaşi obiectiv: suprimarea cunoaşterii care putea să inspire acţiune şi transformarea emoției în inacțiune. Acesta submina formatul buletinului de ştiri prin adoptarea cu toată seriozitatea a unor contradicții baroce invita un negationist al Holocaustului să vorbească și îl identifica drept activist pentru drepturile omului, găzduia un neonazist şi il descria drept specialist în Orientul Mijlociu. În cuvintele lui Vladimir Putin, RT era finançat de guvern, astfel că nu poate decât să reflecte poziția oficială a guvernului rus". Această poziție era absenţa unei lumi factuale, iar nivelul finanţării era de aproximativ 400 de milioane de dolari pe an. Americanii şi europenii descopereau în acest canal un amplificator al propriilor in- doieli- uneori perfect justificate- faţă de buna credinţă a liderilor lor şi vitalitatea propriilor lor canale mass-media. Sloganul RT, Indoieşte-te mai mult", inspira un apetit pentru și mai multă incertitudine. Nu avea niciun sens să te îndoieşti de factualitatea a ceea ce transmitea RT, dat fiind că acesta transmitea negarea factualității. Cum a spus directorul lui: „Nu există relatare obiectivă". RT voia să transmită faptul că toată mass-media minte și doar RT e onest, pentru că nu se preface că e obiectiv

Despre invazia rusească

Invazia rusească din Ucraina sudică și apoi sud-estică a fost modestă in termeni militari și a implicat cea mai sofisticată campanie de propa- gandă din istoria războaielor. Propaganda a lucrat la două niveluri: pri- mul, ca atac direct asupra factualității, negând ceea ce era evident, până şi războiul însuşi; al doilea, ca proclamare necondiționată a inocenţei, negând faptul că Rusia ar fi putut să fie responsabilă pentru vreun rău. Niciun război nu avea loc, iar războiul era complet justificat

Posibilitatea de a nega implauzibil

LAtacul direct al lui Putin la adresa factualității putea fi numit pe tatea de a nega implauzibil Negând ceea ce toată lumea știa, Putin cre o fictiune unificatoare în țară și dileme în redacțiile de ştiri europene americane. Jurnaliștii occidentali sunt învățați să relateze faptele, iar pe 4 martie probele factuale că Rusia invadase Ucraina erau deja copleşitoa re. Jurnaliștii ruşi şi ucraineni îi filmaseră pe soldații ruşi care defilau prin Crimeea. Ucrainenii numeau deja unitățile speciale ruseşti omuleți verzi", o sugestie glumeață că soldații cu uniforme fără însemne trebuiau să provină din spațiul cosmic. Soldații nu vorbeau ucraineană; de aseme nea, ucrainenii din regiune au observat imediat un argou rusesc specific oraşelor ruseşti, nefolosit in Ucraina. Cum a explicat reportera Ekaterina Sergatkova, omuleții verzi nu ascund faptul că sunt din Rusia".

De asemenea, jurnaliştii occidentali sunt învățați să relateze diverse interpretări ale faptelor. Adagiul că o poveste poate fi privită din unghiuri diferite are sens atunci când cei care reprezintă fiecare punct de vedere acceptà factualitatea lumii şi interpretează acelaşi set de fapte. Strategia lui Putin a negării implauzibile exploata această convenție în timp ce ii distrugea baza. Putin se pozitiona drept o latură a poveştii în timp ce zeflemisea factualitatea. Vă mint pe faţă şi ştim asta şi unii, și alții” nu e o latură a poveştii. E o capcană.

Putin ca actorul principal

Chiar dacă au avut pe birourile lor relatări despre invazia rusească în ultimele zile ale lui februarie şi primele zile ale lui martie 2014, editorii occidentali au decis să prezinte negările exuberante ale lui Putin. Şi astfel, narațiunea invadării ruseşti a Ucrainei a suferit o mutație subtilä, dar profundă: ca nu se mai referea la ce li se întâmpla ucrainenilor, ci la ceea ce preşedintele rus decisese să spună despre Ucraina. Un război real deve- nea televiziune tabloidă, cu Putin ca erou. Mare parte a presei a acceptat rolul lui din această dramă. Chiar şi atunci când editorii occidentali au devenit, cu timpul, mai critici, critica lor era încadrată de indoielile lor referitoare la afirmațiile Kremlinului. Când Putin a recunoscut, mai târ ziu, cá Rusia invadase Ucraina, asta nu a făcut decât să demonstreze că presa occidentală fusese și ea un actor din acest spectacol.

Proclamarea inocenței

După posibilitatea de a nega implauzibil, a doua strategie a propagan- dei ruseşti a fost proclamarea inocentei. Invazia trebuia inteleasă nu ca un atac al unei țări mai puternice impotriva unui vecin mai slab, într-un moment de extremă vulnerabilitate a acestuia, ci ca revoltă virtuoasă a unui popor oprimat impotriva unei conspirații globale copleșitoare. Cum a spus Putin pe 4 martie: Uneori am senzația că dincolo de balta cea mare, in America, oamenii stau într-un laborator și intreprind expe- rimente, ca și cum ar experimenta pe şobolani, fără să înțeleagă, de fapt, consecințele a ceea ce fac". Războiul nu avea loc, dar, dacă ar fi avut loc, de vină era America şi, dat fiind că America era o superputere, orice era permis ca răspuns la răutatea ei omnipotentă. Dacă Rusia invadase, ceea ce, cumva, făcea şi nu făcea în același timp, ruşii ar fi avut întreaga justi- ficare de a face sau de a nu face asta.

Alegerea tacticii invaziei servea acestei strategii a inocenţei. Absenţa insemnelor de pe uniforme şi de pe armele, blindajele, echipamentele şi vehiculele rusești nu a păcălit pe nimeni din Ucraina. Ideea era de a crea ambianţa unui spectacol de televiziune în care niște oameni eroici din regiune luau măsuri neobișnuite impotriva puterii americane titanice. Ruşii trebuiau să creadă absurdul: că soldații pe care ii vedeau pe ecranele de televizor nu erau propria lor armată, ci o gaşcă dezorganizată de rebeli ucraineni indrăzneţi care apărau onoarea poporului lor impotriva unui regim nazist sprijinit de infinita putere americană. Absenţa însemnelor nu era menită să fie o probă, ci un indiciu despre cum ar fi trebuit să ur- mărească intriga privitorii ruși. Nu era menită să convingă în sens factual. ci să îndrume în sens narativ

TODO Conflicte înghețate

In vara lui 2014, după ce adusese Donbasul în acest punct. Girkin a fost retras în Rusia. Noul şef al securității, Vladimir Antiufeev, era cel mai important specialist al Rusiei în acea formă de teatru geopolitic cunoscu tá drept conflict inghetat". Intr-un conflict inghetat, Rusia ocupă mici părți ale unei țări din apropiere (Moldova, incepând cu 1991, Georgia. începând cu 2008, Ucraina, incepând cu 2014) şi apoi işi prezintă pro pria ocupație drept problemă internă care îi împiedică pe acei vecini si aibă relații mai apropiate cu Uniunea Europeană sau NATO. Intr-un conflict inghetat, sentimentele populației locale contează doar ca resursă politică. Localnicii pot fi încurajați să ucidă și să moară. dar aspirațiile lor personale nu pot fi implinite, dat fiind ca scopul inghe țării unui conflict este Impiedicarea soluţionării lui.

(poza de pe pagina 157)

Războiul din Ucraina

Jukov descria primul atac al unei masive campanii de artilerie în- dreptate împotriva armatei ucrainene. Ea a durat patru săptămâni. Până la 8 august, artileria rusă a tras regulat din cel puțin 66 de poziții, ata- curile venind din partea rusească a frontierei. Unitățile precum cea a lui Jukov erau neputincioase. În războiul informațional, Ucraina s-a aflat constant în dezavantaj - unii observatori europeni și americani încă nu erau siguri că are loc un război sau că agresorul era Rusia. În această ceață informațională, un atac ucrainean asupra teritoriului rusesc ar fi fost un dezastru politic. Şi astfel, războiul informational a determinat condițiile războiului din teren. Rusia putea să bombardeze Ucraina de pe teritoriul ei fără consecinţe, dar Ucraina nu putea să ia în considerare un răspuns cu aceeași monedă. Unii soldați ucraineni aflați sub focul de artilerie chiar au fugit peste graniță, în Rusia, deoarece știau că terito- riul rusesc avea să fie protejat. Între timp, jurnaliştilor ruşi de la graniţa ruso-ucraineană nu le era greu să vadă că „Rusia bombardează Ucrai- na de pe teritoriul rusesc". Cetățenii ruşi din zona de graniță îi filmau pe soldaţii ruşi în acţiune. Soldatul rus Vadim Gregoriev, încartiruit în Mateiovo Kurgan, în Rusia, a postat mândru faptul că,,toată noaptea pisăm Ucraina"

Afd-ul și Rusia

Germania, iar ea avea să beneficieze de sprijin rusesc: un nou partid ger- man de dreapta dură numit AfD (Alternative für Deutschland, Alterna tiva pentru Germania). Plasat undeva între radicalii de la Yalta şi pari. dele mai tradiționale, AfD avea să devină favoritul Moscovei. Liderul lui, Alexander Gauland, fost membru al Uniunii Creştin-Democrate de centru-dreapta, a acceptat linia Rusiei referitoare la Crimeea şi şi-a po- ziționat partidul ca alternativă prorusă chiar în timp ce Moscova ataca cercurile conducătoare germane. În toamna lui 2014, Rusia a atacuri cibernetice împotriva parlamentului german şi a unor instituții germane de securitate. În mai 2015, Bundestagul a fost atacat iar. In aprilie 2016, Uniunea Creștin-Democrată - cel mai mare partid politic din Germania, condus de Angela Merkel - a fost atacată și ea. Dar cea mai importantă campanie întreprinsă pentru sprijinirea extremei drepte germane, împotriva centrului german, avea să fie una publică. Ea avea să exploateze o anxietate împărtăşită de ruşi şi germani, Islamul, împotriva inamicului comun al Moscovei şi AfD-ului, cancelarul Angela Merkel. intreprins

Confruntată cu numărul crescând al refugiaţilor din Siria (ca și al mi- granţilor care fugeau din Africa), Merkel a adoptat o poziție neașteptată: Germania avea să accepte un mare număr de refugiaţi, mai mulți decât vecinii ei, mai mulți decât ar fi dorit votanții ei. La 8 septembrie 2015, guvernul german a anunţat că plănuiește să primească jumătate de mili- on de refugiaţi pe an. Fără să fie o coincidenţă, Rusia a început să bom- bardeze Siria trei săptămâni mai târziu. Într-un discurs de la Națiunile Unite din 28 septembrie 2015, Putin a propus o armonizare" a Eurasiei cu Uniunea Europeană. Rusia avea să bombardeze Siria ca să genereze refugiaţi, apoi să-i încurajeze pe europeni să se intre în panică. Asta avea să ajute AfD și, astfel, să facă Europa mai asemănătoare cu Rusia.

Bombele ruseşti au început să cadă în Siria a doua zi după discursul lui Putin. Aeronavele ruseşti au lansat bombe imprecise (proaste") de la mari altitudini. Chiar dacă ţintele erau militare, bombardarea imprecisă ar fi garantat mai multă distrugere și mai mulți refugiaţi care îşi croiau drum spre Europa. Dar, în general, Rusia nu a fintit baze ISIS. Organi- zațiile pentru drepturile omului au relatat despre bombardamente ruseşti asupra unor moschei, clinici, spitale, tabere de refugiaţi, uzine de tratare a apei şi oraşe în general. Decizia lui Merkel de a accepta refugiaţi sirieni era motivată de istoria anilor ‘30, când Germania nazistă îşi transformase propriii cetăţeni evrei in refugiaţi. Reacția rusească era, efectiv, de a spu- ne: dacă Merkel vrea refugiaţi, noi o să i-i oferim, şi vom folosi această chestiune pentru a-i distruge guvernul şi democrația germană. Rusia a furnizat nu doar refugiaţii, ci şi imaginea lor de terorişti şi violatori.

Cazul Lisa Noastră

Nu cu mult înaintea cazului „Lisei noastre", Amnesty International publicase primul din mai multe rapoarte despre bombardamentele ru seşti asupra unor ținte civile din Siria. De asemenea, Physicians for Hu- man Rights documentaseră atacurile rusești asupra unor clinici şi spitale. La 8 decembrie 2015, de exemplu, loviturile aeriene ruseşti au distrus Spitalul al-Burnas, cea mai mare clinică pediatrică din Ildib-ul rural din vest, rănind doctori şi asistente şi ucigând alte persoane. Oamenii reali ucişi şi mutilați de atacurile rusești, fetele, băieții, femeile şi bărbaţii care au murit în bombardamente au fost înveliți în spectrul Islamului ca vio- lator colectiv. Refugiaţii din Siria, ca şi cei din Ucraina, erau subsumaţi unei ficțiuni a inocenţei rusești. Violarea imaginară a unei singure fete era menită să răstoarne valenţa întregii povesti.

Capitolul 6: Egalitate sau oligarhie

Trump

Când a câştigat alegerile prezidențiale din noiembrie, Trump a fost aplaudat in parlamentul rus. Trump i-a telefonat rapid lui Putin, ca så fie felicitat. Kiselev, figura principală a mass-mediei ruse, l-a omagiat pe Trump în emisiunea lui de duminică seara, Vesti Nedeli, prezentându-l drept simbolul revenirii bărbăţiei în politică. Kiselev a fantazat în faţa privitorilor lui la faptul că Trump satisfăcea blonde, inclusiv pe Hillary Clinton. Era încântat că „în vocabularul lui Trump nu există cuvintele democraţie şi «drepturi ale omului". Kiselev a susținut, în timp ce descria o întâlnire dintre Trump şi Obama, că Obama flutura braţele de parcă era în junglă". În comentariul lui despre învestirea lui Trump, a spus că Michelle Obama arăta ca o menajera.

Trump și Deutsche Bank

La sfârşitul anilor ‘90, Trump era considerat de regulă necreditabil și falit. Datora aproximativ patru miliarde de dolari către mai mult de 70 de bănci, dintre care aproximativ 800 de milioane erau garantati perso- nal. Nu a manifestat niciodată vreo înclinaţie sau capacitate de a-şi achita aceste datorii. După falimentul lui din 2004, nicio bancă americană nu-i mai împrumuta bani. Singura care a făcut asta a fost Deutsche Bank, al cărei colorat palmares de scandaluri îi dezmintea renumele serios. În mod interesant, între 2011 și 2015 Deutsche Bank a spălat aproximativ 10 miliarde de dolari pentru clienți ruși. La fel de interesant, Trump a refuzat să-şi achite datoriile către Deutsche Bank

Trump și oferte rusești

Ofertele ruseşti erau greu de refuzat: milioane de dolari plătiți imediat lui Trump, un procent din profituri pentru Trump, numele lui Trump pe o clădire, dar nicio investiție necesară din partea lui Trump. Aceşti ter- meni conveneau ambelor părți. În 2006, cetăţenii fostei Uniuni Sovietice au finanțat construcția lui Trump SoHo și i-au dat lui Trump 18% din profituri, chiar dacă el nu a contribuit cu niciun ban. În cazul lui Felix Sater, apartamentele erau spălătorii de bani. Sater, un american de origine rusă, era consilier de rang superior al Trump Organisation și lucra într-un birou din Trump Tower aflat cu două etaje sub cel lui Trump. Donald Trump depindea de banii rusești pe care Sater îi aducea prin intermediul unei entități cunoscute drept Bayrock Group. Sater a aranjat ca unele per- soane din lumea postsovietică să cumpere apartamente prin intermediul unor companii fictive. Începând din 2007, Sater şi Bayrock l-au ajutat pe Trump să parcurgă lumea şi să coopereze la cel puțin patru proiecte. Unele dintre acestea au eşuat, dar Trump a făcut bani chiar și așa.

Trump și Putin

Rusia nu e o ţară bogată, dar bogăția e foarte concentrată. Astfel, este o practică obișnuită ca ruşii să ofere bani cu ușurință, îndatorând pe cine- va, și să spună mai târziu care e prețul serviciilor. În calitate de candidat la președinție, Trump a încălcat o tradiţie de decenii refuzând să își facă publice declarațiile de venituri, probabil pentru că acestea ar fi dezvăluit profunda lui dependență de capitalul rusesc. Chiar şi după ce şi-a anunţat candidatura la funcția de preşedinte, în iunie 2015, Trump încheia afaceri lipsite de riscuri cu ruşii. În octombrie 2015, aproape de momentul unei dezbateri prezidențiale republicane, a semnat o scrisoare de intenție pen- tru ca ruşii să construiască în Moscova un turn pe care să pună numele lui. A anunţat pe Twitter că „Putin îl iubeşte pe Donald Trump".

Amprenta tehnologii asupra societății

In anii ‘70 şi ‘80, războiul rece a fost o competiție tehnologic pe consumul vizibil de bunuri atrăgătoare din lumea reală. Târile nord-ame ricane şi vest-europene erau atunci într-un avantaj evident, iar in 1991 Uniunea Sovietică s-a prăbușit. In deceniile doi și trei ale secolului XXX în timp ce un internet nereglementat intra în majoritatea gospodăriile americane (dar nu și rusești), relația dintre tehnologie și viață s-a schim bat, iar odată cu ea a suferit o mutație și echilibrul de putere. In 2016, americanul obişnuit petrecea deja peste zece ore pe zi în fața ecranelor, majoritatea acestora aparținând unor aparate conectate la internet. In „Oamenii găunoşi", T.S. Eliot spunea că „Intre idee/ Și realitate/ Intre mişcare/ Şi faptă/ Se lasă umbra"." In America anilor 2010-2015, umbra era internetul, care-i scinda pe oameni de ceea ce credeau ei că fac. În 2016, deja tehnologia nu mai facea ca societatea americană să pară mai bună lumii exterioare. În schimb, tehnologia oferea o perspectivă mai bună asupra societății americane şi minților americane individuale.

In romanul 1984 al lui George Orwell, eroului i se spune: „Ai să fi gaunos. Noi te vom stoarce de tot ce ai în tine și pe urmă te vom umple cu noi înşine".“In deceniul doi al secolului XXI, competiţia nu se mai referea la obiecte reale care puteau fi cumpărate- ca în timpul războ iului rece, ci la stări psihologice care puteau fi produse. Economia rusească nu trebuia să producă ceva cu valoare materială, şi nici nu făcea asta. Politicienii ruşi trebuiau să folosească tehnologiile create de alții pentru a modifica stările mentale, şi asta au făcut. Odată ce competiția a inceput să însemne manipularea invizibilă a personalităților, nu a fost deloc surprinzător că Rusia a câștigat.

FSB, GRU

FSB-ul rusesc şi serviciul secret al armatei ruse (GRU), ambele active în Ucraina, aveau să ia parte, tot impreună, la războiul cibernetic impotri va Statelor Unite. Centrul rusesc dedicat războiului cibernetic, cunoscut drept Agenția pentru Cercetarea Internetului, a manipulat opinia publică europeană şi americană în ceea ce priveşte războiul Rusiei din Ucraina. In iunie 2015, când Trump şi-a anunţat candidatura, Agenția pentru Cer- cetarea Internetului a fost extinsă, pentru a include și un Departament American. Aproximativ 90 de noi angajaţi s-au dus să lucreze la SEDIUL din Sankt Petersburg, în timp ce alţii au fost trimişi în misiune în Statele Unite. Agenţia pentru Cercetarea Internetului a angajat, de asemenea, şi aproximativ 100 de activiști politici americani care nu știau pentru cine lucrează. Agenţia pentru Cercetarea Internetului a lucrat alături de servi- ciile secrete rusești pentru a-l trimite pe Trump în Biroul Oval.

Războiul cibernetic împotriva SUA

In 2016, era evident că ruşii erau entuziasmați de aceste noi posibili- tăți. În februarie acel an, Andrei Krucik, consilierul pentru cibernetică al lui Putin, se lăuda:,,Suntem pe punctul de a dobândi în arena informați- onală ceva care ne va permite să vorbim cu americanii de la egal la egal”. În mai, un ofițer al GRU s-a lăudat că organizația lui urma să se răzbune pe Hillary Clinton în numele lui Vladimir Putin. În octombrie, cu o lună înaintea alegerilor, Pervîi Kanal a publicat o lungă și interesantă me- ditație asupra prăbuşirii iminente a Statelor Unite. În iunie 2017, după victoria Rusiei, Putin a vorbit el însuşi, spunând că nu negase niciodată că unii voluntari ruși purtaseră un război cibernetic împotriva Statelor Unite. Era formularea exactă pe care o folosise pentru a descrie invadarea rusească a Ucrainei: că nu negase niciodată că existau voluntari. Putin recunoştea, făcând cu ochiul, că Rusia învinsese Statele Unite intr-un război cibernetic. În iulie 2018, Putin a confirmat ceea ce era evident: „Da, am vrut ca el să câştige".

Campania electorală și platformele sociale

După toate probabilitățile, majoritatea votanților americani au fost expuşi propagandei rusești. E elocvent faptul că Facebook a inchis 5.8 milioane de conturi false imediat inaintea alegerilor din noiembrie 2016 Acestea fuseseră folosite pentru a promova mesaje politice. In 2016, aproximativ un milion de pagini de pe Facebook foloseau o unealth car le permitea să genereze artificial zeci de milioane de like-uri, împin- gând astfel anumite ştiri, de obicei inventate, în newsfeed-ul americanilor neştiutori. Una dintre cele mai evidente intervenții ruseşti au fost cele 470 de pagini de Facebook plasate de Agenția pentru Cercetarea Inter- netului a Rusiei, dar pretinse a fi pagini ale unor organizații sau mişcări politice americane. Şase dintre aceste pagini aveau câte 340 de milioane de distribuiri de conținut pe Facebook fiecare, ceea ce ar indica faptul că toate la un loc aveau miliarde de distribuiri. 137 de milioane de ame- ricani aveau să voteze; 126 de milioane de americani au văzut conţinut rusesc pe Facebook. Campania rusească a inclus și cel puțin 129 de pa- gini de evenimente, care au ajuns la cel puţin 336 300 de oameni. Ruşii care lucrau la tastatură în Sankt Petersburg i-au făcut pe americani să ia parte la cel puţin o duzină de evenimente, toate cu teme drastice. Imediat Inaintea alegerilor, Rusia a plasat 3 000 de reclame pe Facebook şi le-a promovat ca meme prin cel puțin 180 de conturi de Instagram. Acele reclame au fost văzute de 5,8 milioane de americani inaintea alegerilor. Rusia putea să facă asta fără să includă informații despre cine plătise pen- tru acele reclame, lăsându-le americanilor impresia că propaganda străină era o discuţie americană. Atunci când cercetătorii au început să calculeze amploarea expunerii americane la propaganda rusească, Facebook ștergea tot mai multe date, ceea ce sugerează că această campanie rusească a fost stânjenitor de eficientă. Mai târziu, compania le-a spus investitorilor că nu mai puțin de 60 de milioane de conturi erau false.

Twitter și campania electorală

Mai târziu, după ce răul fusese făcut, Twitter a găsit 50 000 de boţi ruseşti. După alegeri, Twitter a identificat 3 814 conturi care serveau Agenția pentru Cercetarea Internetului a Rusiei şi au anun- fat că acestea ajunseseră la 1,4 milioane de americani. Aproximativ trei milioane de postări rusești ostile de Twitter au fost ulterior catalogate și înregistrate. După ce a început să cerceteze, Twitter a putut identifica aproximativ un milion de conturi suspecte pe zi.

Twitter și campania electorală 2

După ce îşi folosise boții de Twitter pentru a încuraja un vot pentru Ieșire la referendumul referitor la Brexit, Rusia i-a eliberat acum în Sta tele Unite. În mai multe sute de cazuri (cel puțin), exact aceiași boţi care lucraseră împotriva Uniunii Europene au atacat-o pe Hillary Clinton. Mare parte a traficului boților străini era publicitate negativă despre ea. Când ea s-a îmbolnăvit, pe 11 septembrie 2016, boţii ruși au amplifi cat masiv scara evenimentului, creând pe Twitter un trend sub hastagul #HillaryDown". In unele momente cruciale, trolii și boții ruși au trecut și la sprijinirea directă a lui Trump. Trolii şi boţii ruşi l-au lăudat pe Donald Trump, precum şi Convenţia Naţională Republicană pe Twit- ter. Când Trump a trebuit să participe la o dezbatere cu Clinton, ceea ce constituia un moment dificil pentru el, trolii și boții ruși au umplut eterul cu afirmaţii că el câştigase sau că dezbaterea fusese cumva măsluită împotriva lui. În state cruciale în care rezultatul votului era incert, dar în care Trump a câştigat în cele din urmă, activitatea boților s-a intensificat în zilele dinaintea alegerilor. În ziua alegerilor, boții luptau sub hasta- gul #WarAgainst Democrats". După victoria lui Trump, cel puțin 1 600 dintre acei boţi care lucraseră în beneficiul lui s-au apucat să lucreze îm- potriva lui Macron și pentru Le Pen în Franţa şi împotriva lui Merkel şi pentru AfD în Germania. Chiar şi la acest cel mai elementar nivel tehnic, războiul împotriva Statelor Unite a fost şi războiul împotriva Uniunii Europene.

Trump și agresiunea sexuală

Unele e-mailuri scurse au venit în ajutor când Trump avea dificultăți. Pe 7 octombrie, Trump a părut să aibă probleme, când o înregistrare a dezvăluit viziunea lui că bărbaţii puternici trebuie să agreseze sexual femeile. La 30 de minute după ce înregistrarea a fost publicată, Rusia a făcut publice e-mailurile preşedintelui campaniei lui Clinton, John Po desta, îngreunând astfel o discuţie serioasă despre trecutul lui Trump de prădător sexual. Trolii și boții ruși au început apoi să lucreze, bagateli- zând susţinerea de către Trump a agresiunii sexuale și îndrumându-i pe utilizatorii de Twitter către informaţiile plantate de ruşi. Apoi trolii și bo- ții ruși au ajutat la aranjarea e-mailurilor lui Podesta în două poveşti ficți- onale, una despre un circuit pedofil legat de o pizzerie și alta despre unele practici satanice. Acestea au servit la distragerea atenţiei susţinătorilor lui Trump de la mărturisirea acestuia că e un prădător sexual, ajutându-i să se gândească la și să vorbească despre altceva. Aproximativ o treime din americanii adulți au preferat să creadă o ficțiune rusească despre un po- litician american. După ce Rusia i-a oferit puțin timp, Trump a încercat să le cumpere pe femeile cu care avusese aventuri sau pe care le plătise pentru sex, probabil pentru a preveni alte dezvăluiri. Mai târziu, Michael Cohen, avocatul şi intermediarul lui Trump, s-a recunoscut vinovat de infracţiunea federală de fraudă cu fondurile de campanie. La instrucțiu- nile lui Trump, el le-a plătit pe acele femei, ca să ajute campania.

Putin și sursa informațiilor

În 2016, americanii au depins de Rusia fără să-şi dea seama că se întâmplă asta. Majorita- tea americanilor au urmat sfatul lui Vladimir Putin referitor la lectura e-mailurilor piratate: Chiar e important cine a dezvăluit informaţia?", a intrebat Putin. „Important este ceea ce conţine informația respectivă." Dar cum rămâne cu sursele accesibile de la care sunt oamenii distraşi, acaparati fiind de emoția dezvăluirii? Şi cum rămâne cu toate celelalte secrete care nu sunt dezvăluite, deoarece puterea respectivă preferă să nu le dezvăluie? Drama dezvăluirii unui lucru ne face să uităm că alte lucruri rămân ascunse. Nici ruşii, nici surogatele lor nu au făcut publică informație despre republicani, despre campania lui Trump sau, la urma urmei, despre ei înşişi. Niciunul dintre aceşti declaraţi căutători ai adevă rului care au publicat pe internet e-mailuri confidenţiale nu a avut nimic de spus despre relaţia dintre campania lui Trump şi Rusia.

Trump, ginerele și Deutsche Bank

De-a lungul campaniei, indiferent dacă, formal, la conducerea ei se afla Manafort sau Bannon, Trump a contat pe ginerele lui implicat în afaceri imobiliare, Jared Kushner. Spre deosebire de Manafort, care avea un trecut, şi de Bannon, care avea o ideologie, Kushner era legat de Ru- sia doar prin bani și ambiție. Era mai uşor să urmărești acele conexiuni observând tăcerile lui. După victoria în alegeri a socrului său, Kushner a omis să amintească faptul că firma lui, Cadre, primise o investiţie im- portantă din partea unui rus ale cărui companii îndreptaseră un miliard de dolari către Facebook şi 191 de milioane de dolari către Twitter, în beneficiul statului rus. De asemenea, merita remarcat că Deutsche Bank, care spălase miliarde pentru oligarhii ruși, singura bancă încă dispusă să-l împrumute pe socrul lui, i-a acordat lui Kushner un împrumut de 285 de milioane de dolari cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile prezidenţiale..

Michael Flynn

Un al treilea consilier pentru politică externă era generalul în retragere Michael Flynn. Chiar dacă fusese şeful Defense Intelligence Agency și era luat în considerare pentru postul de consilier pentru securitatea nați- onală, Flynn a luat ilegal bani de la unele guverne străine fără să declare că făcuse asta, în timp ce distribuia întruna pe Twitter diverse teorii ale conspirației. Flynn a răspândit ideea că Hillary Clinton era o susţinătoare a pedofiliei. Era atât de fascinat de această poveste răspândită entuziast de Rusia, încât susţinea că liderii democrați luau parte la ritualuri satanice. Şi-a folosit contul de Twitter pentru a răspândi acea poveste și, astfel, asemenea mai multor adepti americani ai teoriei conspirației, a devenit participant la măsurile active ruseşti îndreptate împotriva Statelor Unite.

Trump și conexiunile lui

ling Flynn, Trump şi-a umplut cabinetul cu oameni care aveau conexiuni uimitor de strânse cu o putere străină. Jeff Sessions, un senator die Alabama care il sustinuse de timpuriu pe Trump, a avut multiple contacte cu ambasadorul rus in 2016. Sessions a minţit in această privin in Congres, la audierile pentru confirmarea lui în funcția de procuror general, comitand astfel sperjur pentru a deveni cel mai înalt oficial din domeniul aplicării legii în SUA.

Ministrul pentru comert al lui Trump a avut tranzacții financiare cu ni oligarhi ruşi şi, de fapt, chiar cu familia lui Putin. In 2014, Wilbur Ross a devenit vicepreședinte şi investitor proeminent al Bank of Cyprus, un paradis offshore al oligarhilor ruși. Ross a ocupat acest post într-un mo- ment în care ruşii care încercau să evite sancțiunile îşi transferau activele în astfel de locuri. El a lucrat împreună cu Vladimir Strjalkovski, care fusese coleg cu Putin in KGB. Un investitor important al băncii era şi Viktor Vek- selberg, un oligarh rus important, în care Putin avea încredere. Vekselberg era cel care finanţase reinhumarea rămășițelor lui Ivan Ilin in 2015.

După ce a fost numit ministru pentru comert, Ross a demisionat din postul lui de la Bank of Cyprus, dar a păstrat o legătură personală nedez- văluită cu cleptocrația rusă. Era unul dintre proprietarii unei companii maritime, Navigator Holdings, care transporta gaze naturale ruseşti pen- tru o companie rusească numită Sibur. Unul dintre proprietarii compa- niei Sibur era Ghenadi Timcenko, partener de judo şi prieten apropiat al lui Putin. Altul era Kiril Şamalov, ginerele lui Putin. Ross era în legătură cu insuşi centrul oligarhiei Rusiei, familia Putin. Ca ministru american, era in poziția de a câştiga bani făcând pe plac Rusiei. Dat fiind că sancţi unile americane includeau şi interzicerea transferurilor tehnologice care puteau ajuta la extragerea gazelor naturale, Ross era in poziția de a profita personal de pe urma ridicării sancțiunilor.

Ficțiunea Trump, om de afaceri plin de succes

Rusia a facilitat şi susţinut ficțiunea „Donald Trump, om de afaceri plin de succes" şi a livrat acea ficțiune americanilor, ca încărcătură a unei arme cibernetice. Efortul rusesc a avut succes deoarece Statele Unite sunt mult mai asemănătoare Federației Ruse decât le-ar plăcea să creadă ame- ricanilor. Pentru că făcuseră deja trecerea de la politica inevitabilității la politica eternităţii, liderii ruși aveau instincte şi tehnici care, după cum s-a dovedit, corespundeau unor tendințe emergente ale societăţii ameri- cane. Moscova nu încerca să proiecteze un ideal propriu, ci doar folosea o minciună gigantică pentru a produce răul în Statele Unite.

Despre presa americană

LÎn unele privinţe importante, presa americană devenise asemenea ce- lei rusești, ceea ce îi făcea pe americani vulnerabili la tactici rusești. Expe- rienţa Rusiei arată ce se întâmplă cu politica atunci când ştirile îşi pierd reperele. Rusiei îi lipsește jurnalismul local şi regional. O mică parte a mass-mediei ruseşti se preocupă de experiențele cetățenilor ruși. Televi- ziunea rusă direcţionează neîncrederea generată de acest lucru împotriva altor oameni, din afara Rusiei. Prin slăbiciunea presei sale locale, America a ajuns să semene cu Rusia. Statele Unite se mândreau cândva cu o rețea impresionantă de ziare regionale. După criza financiară din 2008, presa locală americană, deja slăbită, a fost lăsată să se prăbuşească. În fiecare zi a lui 2009; aproximativ 70 de angajați la ziare şi reviste americane şi-au pierdut slujba. Pentru americanii din interiorul țării, asta a însem- nat sfârşitul ştirilor despre viaţă şi ascensiunea a altceva: „media". Acolo unde există reporteri locali, jurnalismul se preocupă de evenimente pe care oamenii le văd şi de care le pasă. Când reporterii locali dispar, ştirile devin abstracte. Devin un tip de divertisment, în loc să fie o relatare a ceva familiar.

Consumul de știri in SUA

Spre deosebire de ruşi, americanii tind să consume știri de pe internet. Conform unui sondaj, 44% din americani consumă ştiri de pe o singu- rå platformă de internet: Facebook. Interactivitatea internetului creează impresia de efort mental, în timp ce stânjeneşte reflecția. Internetul e o economie de atenţie, ceea ce înseamnă că platformele care urmăresc pro- fitul sunt proiectate să scindeze atenția utilizatorilor lor în cele mai mici unităţi care pot fi exploatate prin mesaje publicitare. Dacă e ca pe astfel de platforme să apară ştiri, ele trebuie croite pentru a corespunde unei dis- ponibilităţi de atenție reduse și nevoii de răspunsuri condiționate. Ştirile care ii atrag pe privitori au tendinţa de a crea o conexiune neuronală între prejudecată şi indignare. Când fiecare zi e dedicată descărcării emoţionale referitoare la presupuşi inamici, prezentul devine nesfârşit, etern. În aceste condiţii, un candidat fictional se bucură de un avantaj considerabil.

Ficțiunea pizzagate

Ficţiunile „pizzagate" şi ritualul satanic arată modul în care interven- ția rusească și propagatorii teoriei conspirației din SUA au lucrat im- preună. Ambele ficțiuni au început prin piratarea de către ruși a e-mai- lurilor lui John Podesta, preşedintele campaniei electorale a lui Hillary Clinton. Unii americani îşi doreau să creadă că ceea ce e privat trebuie să fie misterios și au fost convinşi în acest sens de Rusia. Podesta ţinea legătura cu proprietarul unei pizzerii - ceea ce nu era o mare dezvăluire. Trolii şi boţii, unii dintre ei ruși, au început să răspândească ficțiunea că meniul pizzeriei era un cod pentru comandarea de copii pentru sex şi că Hillary Clinton conducea un circuit de pedofilie din subsolul pizzeriei. Info Wars, un site conspirationist proeminent din SUA, a răspândit şi el povestea. Această ficțiune a luat sfârșit cu un american real trăgând cu un pistol real într-un restaurant real. Jack Posobiec, popularul activist de dreapta dură de pe internet care răspândise el însuşi minciuna Pizzagate pe Twitter, a susţinut că americanul care trăsese focurile de armă era un actor plătit să discrediteze adevărul. Podesta ținea legătura și cu cineva care l-a invitat la o petrecere la care el nu a participat. Gazda petrecerii era o artistă care cândva îşi intitulase un tablou Ritual satanic’; trolii şi boţii ruseşti au răspândit povestea că petrecerea era un ritual satanic care includea consumul de fluide corporale umane. Această idee a fost apoi transmisă de unii adepţi americani ai teoriei conspirației precum Sean Hannity de la Fox News sau de site-ul Drudge Report.

Când mor democrațiile

Democrațiile mor atunci când oamenii încetează să mai creadă că vo- rul contează. Chestiunea nu e dacă se ţin alegeri, ci dacă ele sunt libere şi corecte. Dacă sunt, democrația produce un simţ al timpului, o aşteptare a viitorului care calmează prezentul. Sensul fiecăror alegeri democratice e promisiunea următoarelor. Dacă anticipăm că alte alegeri semnificative vor avea loc, ştim că data viitoare ne putem corecta greşelile, iar între timp dam vina pentru acestea pe cei pe care i-am ales. În acest mod, de- mocraţia transformă failibilitatea umană în predictibilitate politică şi ne ajută să resimțim timpul ca pe o mişcare către viitor, asupra căreia avem o anumită influenţă. Dacă ajungem să credem că alegerile sunt doar un ritual de susţinere repetitiv, democraţia îşi pierde sensul.

Despre drumul spre nelibertate

Drumul spre nelibertate e trecerea de la politica inevitabilității la po- litica eternității. Americanii erau vulnerabili la politica eternității din ca- uză că propriile lor experiențe slăbiseră deja inevitabilitatea. Propunerea lui Trump de a face America măreață din nou" găsea ecou la cei care credeau, împreună cu el, că visul american murise. Rusia ajunsese prima la politica eternității, iar ruşii ştiau tehnicile care i-ar fi împins pe ameri- cani în aceeași direcţie.

E uşor de văzut atractivitatea eternității pentru oamenii bogaţi şi co- rupţi care controlează un stat nelegiuit. Ei nu pot oferi progres social populației lor, astfel că trebuie să găsească altă formă de impulsionare a politicii. În loc să discute despre reforme, politicienii eternității creează amenințări. În loc să prezinte un viitor cu posibilităţi şi speranţe, ei ofe- ră un prezent etern cu inamici clari şi crize artificiale.

Creația ficționala Donald Trump

Creația ficțională „Donald Trump, om de afaceri plin de succes" a umplut spațiul public cu neade- văr şi nu şi-a cerut niciodată scuze pentru minciuni, dat fiind că, dacă ar fi făcut asta, ar fi recunoscut că există ceva de genul adevărului. În 91 din primele lui 99 de zile în funcție, Trump a emis cel puţin o afirmație vădit eronată; în decursul primelor lui 298 de zile, a emis 1 682 de afirmaţii false sau care induceau în eroare. Într-un interviu de o jumătate de oră, a emis 24 de afirmații false sau care induceau în eroare, ceea ce înseam- nă (luând în calcul timpul în care vorbea intervievatorul) aproximativ una pe minut. E adevărat că toți preşedinţii mint: diferença e că, pentru Trump, excepția era rostirea adevărului.

Mulţi americani nu au perceput diferența dintre cineva care minţea în mod constant și nu îşi cerea scuze niciodată și cineva care nu minţea aproape piciodată şi îşi corecta greșelile. Ei acceptau descrierea lumii ofe- rită de Surkov şi RT: de fapt, nimeni nu spune adevărul niciodată, poate că nici nu există adevăr, aşa că haideți să repetăm pur și simplu lucrurile pe care ne place să le auzim şi să ne supunem celor care le spun. În această direcție se află autoritarismul. Trump a adoptat dublul standard rusesc: lui îi era îngăduit să mintă tot timpul, dar orice eroare minoră a unui jurnalist discredita întreaga breaslă a jurnaliştilor. Trump a recurs la miş- carea copiată de la Putin de a susține că nu el, ci reporterii erau cei care mințeau. Trump îi numea pe aceștia inamici ai poporului american" şi susţinea că ceea ce produceau ei erau „știri false". Trump era mândru de aceste două formulări, chiar dacă amândouă erau rusești. Rudy Giu- liani, consilierul lui Trump, a oferit un rezumat orwellian: „Adevărul nu e adevăr"

Trump și Holocaustul

In politica lui Trump a eternității, al Doilea Război Mondial îşi pier- dea sensul. În deceniile anterioare, americanii ajunseseră să creadă că o virtute a războiului fusese lupta împotriva rasismului nazist, lucru care, la rândul lui, oferea unele lecții pentru ameliorarea Statelor Unite. Admi- nistrația Trump a subminat această amintire americană a „războiului cel bun". Într-un discurs în faţa veteranilor din tribul Navaho, Trump şi-a îngăduit o trimitere rasistă la un rival politic. El a reuşit să marcheze Ziua Comemorării Holocaustului fără să-i amintească pe evrei. Sean Spicer, purtătorul lui de cuvânt, a susţinut că Hitler nu îşi ucisese „propriul popor". Ideea că evreii germani nu făceau parte din poporul german era chiar modul în care începuse Holocaustul. Politica eternității solicită ca efortul să fie îndreptat împotriva inamicului, care poate fi un inamic din interior. „Poporul" înseamnă întotdeauna, aşa cum spune însuşi Trump, “poporul adevărat”, nu toți cetățenii, ci un anumit grup, aleșii.

Justificare ficționala a războiului

In această privință, America sub Preşedintele Trump devenea aseme- nea Rusiei. In relativismul strategic, Rusia avea de suferit, dar urmărea -i facă pe alţii să sufere și mai mult sau, cel puțin, să convingă populația rusă că alții sufereau mai mult! Cetățenii ruși au suportat suferinţa sane- piunilor europene și americane de după invadarea rusească a Ucrainei, deoarece credeau că Rusia se afla într-o campanie glorioasă împotriva Eu- ropei și Americii şi că europenii și americanii primeau ce merită pentru decadenţa şi agresiunea lor. O justificare ficțională a războiului creează suferinţă reală, care justifică apoi continuarea unui război real. Când câș- tiga o luptă din acel război, când îl ajuta pe Trump să devină preşedinte, Moscova răspândea exact această logică în interiorul Statelor Unite.